IULIAN TĂNASE ŞI PLĂCEREA JOCULUI DE A SCRIE

- cronică de poezie -

 

 

Nu mare mi-a fost mirarea să constat că Iulian Tănase nu este doar un binecunoscut gazetar, redactor la „Academia Caţavencu” dar şi un împătimit de poezie, lectură şi, mai ales,  de scris. Acest poet scrie nu de dragul de a scrie, ci este un adevărat profesionist, chiar dacă poezia sa mai are unele scăpări de convenţionalitate.

Se dovedeşte încă o dată, dacă mai era necesar, că bărbaţii moldoveni sunt deştepţi. Se pare că zona de nord a ţării este încă o pepinieră de noi forţe şi talente pe măsură, ce pot oricând să devină geniale. Un astfel de exemplu este Iulian Tănase. Spun cu regret că nu i-am citit nici prima poezie „serioasă” pe care ar fi scris-o într-a douăsprezecea, „Nevroză de dreapta”, cu un titlu fulminant, nici volumul său de debut, „Îngerotica”, apărut în 1999.  A fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor în 2003 şi la Premiile Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, este membru al Fotopedia, pasionat fiind şi de fotografie.  Ceea ce mi-a mai scăpat este „Iubitafizica”, volum de poeme din 2002… şi „Abisa”, carte de proză, apărută în 2007….

Dar, să ne oprim la „Poeme pentru orice eventualitate”, volum publicat în 2000. Acest tom este suficient pentru a îi asigura lui Iulian Tănase un loc binemeritat printre poeţii actuali. Referinţele lui culturale poartă amprente livreşti de valoare, precum : Cortazar, Nabokov, Naum, Sabato, Flaubert… ceea ce ar spune câte ceva şi despre poezia sa, pe alocuri cu vagi tente romantice, suprarealiste dar, mai ales, tranzitive, lăsând imaginile să ia locul obiectelor ce alcătuiesc lumea imaginarului poetic.     

          Dacă ludicul ţine loc de familiarizare a cititorului cu registrele diferite şi formele diverse pe care le adoptă Iulian Tănase, atunci livrescul nu este deloc supărător ca referinţă pentru teme precum : viaţa, iubirea, timpul sau logica scrierii. Volumul „Poeme pentru orice eventualitate”, apărut la editura Crater în 2000 este împărţit în două, prima parte se intitulează, pur şi simplu, „Poeme”, iar a doua „Pentru orice eventualitate”. Moartea are, pentru poet, o altă semnificaţie, una normală, deloc terifiantă sau elucubrantă : „totul va fi la fel când vom muri/ oricine va supravieţui oricui”, în opoziţie cu „Timpul – el singur – ne va conduce pe ultimul drum/ şi apoi, împăcat, se va întoarce acasă.” (Când vom muri, p. 9). Relaţiile spaţiale sunt răsturnate, în raportul distanţă-apropiere sau în referinţa la intervale temporale: „seara să te sune viitoarea iubită/ de la celălalt capăt al lumii, situat pe strada ta”. (Într-o singură zi, pagina 10)

Poemele acestei prime părţi sunt ale unei singure lumi topită într-o voce unică, o repetabilitate a gesturilor convenţionale care pot salva poetul de el însuşi: „să vorbeşti, într-o singură zi, cu toţi oamenii de pe pământ/ câte un sfert de miime de secundă cu fiecare în parte/ iar seara, obosit, cu vocea topită alunecând/ (…)/să mergi spre casă pur şi simplu, tăcând.” Motivul oglinzilor este un alt motiv preferat de autor, fiind şi unul al identităţilor înşelătoare : „Nimeni nu ştie cine sunt/ nimeni nu ştie ce sunt”. Este în acest poem intitulat ca primul vers citat aici o împăcare cu sine însuşi, o încercare de a trece neobservat printr-o existenţă a convenţiei sociale în care poetul doreşte să rămână el însuşi, identic cu sine : „Nimeni nu ştie cine sunt/ nimeni nu ştie ce sunt/ şi, poate, e mai bine aşa” (p.11).  În „Aşteptare” e vorba de o frumoasă întoarcere şi alternanţă a vârstelor adolescenţei (fete, băieţi) cu ale maturităţii (bărbaţi, femei). Relaţiile spaţio-temporale sunt şi aici răsturnate în favoarea unui prezent istoric : „fetele devenite femei/ (care plecaseră în oraş)/ s-au transformat în amintiri/ în ochii băieţilor deveniţi bărbaţi/ care încă le mai aşteaptă” (Aşteptare, p.13). În „Monumentul ecoului necunoscut” este o modificare a clişeului, „eroului” devenind aici „ecoului”, respectându-se chiar acelaşi număr de silabe! Metafora ca logopoeea este preferată de Iulian Tănase : „îşi trimitea gloanţele licenţiate în psihanaliză/ să stea de vorbă cu duşmanii” iar alternanţa cuvintelor-obiect în imagini succesive ale obiectelor şi ale cuvintelor aduce aminte de Cărtărescu : „Duşmanii li se confesau gloanţelor/ le povesteau copilăria zbuciumată (…)/ şi, la urmă, le mărturiseau că se căsătoriseră din dragoste…/ Gloanţele înţelegeau perfect/ despre ce vorbeau duşmanii aceia/ şi continuau să-i asculte.// În tot acest timp/ ecoul se purta ca un adevărat erou” (poezia citată, p.15).

Tema timpului se reia în mai multe poezii, alăturată unei candori a indeciziei şi  a lipsei fixării unui moment anume : „mi-a spus o vecină azi-dimineaţă în faţa blocului…/ mi-a spus vecina şi m-a rugat să-ţi transmit condoleanţe/ în cazul în care tu eşti…” În „Perspectivă” există o perspectivă a umanizării lui Dumnezeu, ca şi în poezia „Lazăr”, a coborârii divinului printre oameni, ca un referent deloc ambiguu însă mai comun prin referinţele noastre culturale, sportive, cotidiene. Pe aceeaşi temă a divinităţii stagnează într-o imagine culturală „Giulgiul din Torino” care nu face decât să fixeze o imagine dobândită ca expresie a unui giulgiu în care iubita se poate înconjura în numele iubirii, nu neapărat divine. „Imaculata creaţie” vine ca un corolar al poeziilor de acest gen însă care face notă discordantă prin însuşi subtitlul ei, „mitologie sud-americană” şi aici refrenul este un mijloc de creare şi de re-creare a femininului : „Tu la început erai albă toată/ aveai o paloare nobilă, de o aristocrată/ tu erai albă, de tot albă”. Este în această poezie şi un joc al formei, rima împerecheată alternând cu monorima şi aici divinul nu este deloc o imagine ideală, nici aflat într-o viziune idealizată, este coborât în terestru, uman, banal : „şi umbli noaptea în capot, prin rai/ (..) îţi faci concediul la mare – numai în Hawaii) – aici s-a strecurat un mic nonsens, deoarece la Hawaii nu e marea, e chiar … oceanul… Celelalte strofe desfid cromatic curcubeul din salba imaculatei concepţii de la începutul poemului. Există chiar o licenţă poetică ironică, la adresa lui Mefisto : Mefistofel , folosită pentru a se găsi rimă la „îngheţată caramel”. Motivele biblice se amestecă, imaculata concepţie se suprapune apoi peste trădarea lui Iisus de către Iuda şi, toate acestea supuse efectului rimei doar de dragul rimei cad, din nefericire, uneori, în ridicol: „Doar sânii tăi au rămas albi/ pentru că ei, singurii, au fost cuminţi/ şi nu s-au lăsat înşelaţi de zornăitul de arginţi – / la umbra bluzei tale, ei au visat la prinţi”.

În  „O limuzină intelectuală” iubita este comparată cu o limuzină: „tristeţea ta de limuzină era premium super-plus/ (…) toţi agenţii dragostei de pe Calea Victoriei/ voiau să-ţi ridice puţin permisul- până pe deasupra coapsei, până pe la şold/ să-ţi vadă mai bine caroseria catifelată, proaspăt epilată”. În „The poetry of your history” apare o frumoasă şi reuşită metaforă, prin insolitul şi graţia exprimării ei : „ Să scrii cea mai frumoasă poezie (…)/ să o dedici celei mai frumoase femei/ din toate timpurile verbului tău”. (p.36) Finalul răstoarnă aici convenţia imediată, Theodora, numele unei tinere fiind asociată Theodorei, împărăteasa Bizanţului. În aceeaşi prelungire a frumuseţii feminine se află şi poemul „Iubita-trofeu”, care „îşi poartă ochii de lumină/ Ca două mondede de aur/ cu faţa şi reversul de aceeaşi parte” (p.37). În „Patul de drept sau separarea paturilor în stat” există şi o interesantă descriere a masculinului : „tu, bărbatul meu/ burghez al inteligenţei/ proletar al sexului/ capitalist al iubirii/ marxist al geloziei/ democrat al raţiunii/ republican al ironiei”(p.40)

Din păcate, volumul de faţă, „Poeme pentru orice eventualitate” mai are şi unele momente de declin, cum este şi poezia „Un om inteligent nu trebuie să” (p. 43), care nu este una din poeziile reuşite fiindcă ludicul nu mai este acoperit de insolitare, discursul devine unul simplist, la fel ca în poezia „E periculos să”: „şi atunci, ai putea crede că nu mai este periculos/ să citeşti ziarele/ să iubeşti/ să trăieşti,/ ceea ce, desigur, e periculos” (p.44) Poemele îşi revin însă cu „Înălţimea noastră”, unde apare un interesant final, o revenire la acel limbaj poetic caracterizat de ludic, concreteţe, insolitare, suprapunere de planuri în relaţia eu-celălalt până la reconcilierea şi identificarea propriei identităţi. În „Windows 2000” cu subtitlul „poem recomandat de Microsoft România” apare o obsesie a obiectelor, a lucrurilor transformate în imagini: „Este adevărat, acest lucru – pentru că, orice s-ar spune, este un lucru – se întâmplă din ce în ce mai rar, odată cu emanciparea tehnicilor de fixare a ferestrelor” (p.47

În cea de-a doua parte a volumului, „Pentru orice eventualitate” apare aceeaşi dorinţă a regăsirii identităţii, atât în genealogia „Familiei Babel” cât şi în lacrimile iubitei care nu mai sunt lacrimi de crocodili ci crocodili sau în „Nepotrivire de caracter” unde el şi ea par să fie neidentificaţi şi neindividualizaţi în jocul iubirii. Aici trupul se dizolvă din lipsa de identitate a tuturor trupurilor care nu se iubesc doar în corporalitatea lor, ci în virtualitate. „ În plus, ei nu se întâlniseră niciodată” intră în relaţie cu „deşi se făcuse târziu” şi sfârşeşte prin suprapunerea corporalităţii propriului trup şi al fiinţei iubite: „şi palmele mele dormeau încă pe trupul tău”. (p.56) O altă ars poetica ar fi poemul „Vitraliu”: „Scria poezii peste tot:/ pe sticlă/ pe oglinzi/ pe cristalinul velin al ochilor/ pe luciul poros al apelor/ şi, ce era mai important – lucru curios/ pentru un poet prudent – nu se temea să lase urme./ Era, în felul său, un criminal onest/ mai ales că era singurul muritor/ care avea palmele netede, fără amprente/ precum oglinzile neprivite de nimeni/ în care se mai reflectă uneori/ lama pumnalului cu care obişnuia să scrie”… finalul acestui poem nu este tocmai insolit, este, dimpotrivă, unul previzibil, iar imaginea pumnalului este suficient de convenţională.

Poemele „Antitautologie”, „Inexistenţialism”, „Inumanism” poartă în sine amprente din poeziile unui Gellu Naum sau Nichita Stănescu, au final previzibil şi lipsit de insolitare. Experimental este şi poemul „Disparitzia”, un poem în proză, căruia îi urmează „Guvernul perfect”, cu o înlănţuire de ministere, de la Ministerul Destinului la Ministerul Sufletului şi încheind cu Ministerul Ministerelor. Poetica mai cunoaşte un declin cu poezia „Iubeşte !” acestea fiind ca şi poeme adăugate ulterior doar pentru a umple paginile, nu de aceeaşi calitate ca şi anterioarele. La fel şi „Dansând cu armele Nigredo”  sau „Newspoem”, poetul păstrând logopoeea ca un as din mânecă pentru a se salva de propria poezie în „The life of lie, the lie of life” sau în „Cântăreaţa cheală, cu cheia regală” iar volumul se încheie apoteotic cu poezia „Femeia în sine”, sub acest semn închizându-se şi mistica feminină sau convenţia feminităţii într-o lume deloc banală a poeziei.

                 O posibilă “descifrare” a stilului ziaristului-poet, a găsit-o Ioana Pârvulescu: “Cum de reuşeşte Iulian Tănase să-şi facă auzită vocea în lumea noastră atât de plină de poeţi, dar atât de lipsită de poezie? Poate pentru că nu e filolog, poate pentru că e pasionat de suprarealişti. Poate pentru că e prieten cu poezia optzecistă. Şi sigur pentru că, dincolo de afinităţi şi de ecouri, reuşeşte să rămână el însuşi în tot ceea ce scrie. Bucuria jocului, intertextualitatea şi boabele reconfortante de umor alcătuiesc partea vizibilă a poemelor sale, cu care cititorul stabileşte de la bun început raporturi de apropiere – te simţi imediat “acasă” în volumul de “Poeme pentru orice eventualitate”.         

    

RĂSPUNS LA UN TITLU TÂMPIT ŞI UN ESEU IMPERTINENT (SCRIS ÎN 12.05.2005,ORA 12.55, REITERAT AZI, 5.03.2009,H :22.30)

               M-am înţepat cu două ace în tâmplă, apoi am păşit înţepată în clasă. Departe de a fi ideală, imaginea mea se oglindea în pantofii-mi prăfuiţi de autoiluzionare. Intrată în sală, fiinţa mea se disipa în colţurile încăperii, pe sub bănci, printre bănci, în urechea lor, ca un „Neghiniţă” dorind să le afle gândurile, apoi aburea geamurile cu nori fumurii de parfumul vorbelor false… Credeam în ceea ce le spuneam pentru că, risipită în cele patru puncte cardinale ştiam că nu mai sunt eu, că alte mâini mă arată, o altă gură vorbeşte şi le surâde sau naşte o grimasă, încreţindu-le sau descreţindu-le frunţile. Dăruind din spatele vocii o idee, îi aşteptam ecoul în respiraţia sau privirile lor incandescente ce mă ardeau de vie. Ca o Jeanne d’Arc pe rug, mai aşteptam un lemn, să mă ardă sau să mă… stingă, dacă mai era necesar… vântul poate oricum stinge dintr-o suflare palida licărire de lumină… Torţa, însă, nu poate fi stinsă, ea arde veşnic… în inimă.

          Azi aveau chipurile străvezii, lumina lor îmi orbea oglinda ochilor. Îi vedeam dornici de noutate, de a le spune şi a auzi lucruri nespuse, nemaiîntâlnite, captivante… Căutam leacul acestei boli incurabile. Deseori, nopţile inventam posibile metode interactive, lecturi sub lupă, credeam… credeam în lupă şi în puterea soarelui din ea ce putea oricând să scoată la iveală orice pată, orice mic secret… Glasul mi se îneacă, obrajii devin roşii, tuşesc, caut o scuză între hârtiile pregătite de acasă, pe care oricum nu le pot respecta niciodată decât, eventual, ca pe o plută de gânduri care să mă scoată la suprafaţă. Deja e prea lungă fraza asta şi imaginea plutei în suspans ar putea părea o „mise en abîme”, dar nu este… şi îi privesc. Ei ştiu, ei observă tot, scrutează, analizează, penalizează, acordă bile albe sau negre ori roşii le sunt ochii de furie când îşi apără drepturile… ale lor, tu nu ai niciunul… doar piciorul drept pe care ai călcat peste pragul clasei la intrare, ca să-ţi meargă bine.

       Terorizant discurs. Feţe palide. Aşteptare. Chipurile lor nu zâmbesc. Grimase. Dezaprobări. Ochi întrebători, priviri înşelătoare cu gândurile aiurea. Te simţi ca la depanări-TV. „Nu, nu avem piesa cutare”… „Dar aş fi vrut s-o înlocuiesc cu…, să mă revizuiesc, schimbându-mă, nu la fel ca-n Caragiale, să las porţi deschise, să…” „Imaginea e defectă. La fel, sonorul. Placa de bază e arsă. Puteţi, eventual, să vizionaţi emisiuni cu clasa dvs. în alb-negru. Dacă vă interesează, avem difuzoare, ce pot fi ataşate separat… dar ar necesita mult timp reparaţiile, multe modificări de conţinut, de structură, de combinaţii şi permutări de ordinul sutelor… „Mai doriţi şi altceva? Eventual, vă oferim un alt televizor, este la mâna a doua dar are o imagine bună, e color, are diferenţe de nuanţă şi personalitate în dungi sau cu punctuleţe, are umor, o doză de nonşalanţă, emisiuni interesante, le puteţi viziona alternativ, succesiv, individual, vă oferim un comutator evaluator special… de evaluări sumative ne vom ocupa la sfârşit de an, când vom evalua şi pagubele… dacă ele vor fi de ordinul miliardelor, nu mai avem ce repara… rămân celule moarte, stupid ataşate noţiunii de ideal… Dacă aceste celule pot fi recuperate, numai o dendrită poate şti, ea este prelungirea unui neuron ideatic ce mai apare din când în când, pe scoarţa… terestră, atunci când scoarţa cerebrală are emisferele curentate. Întâmplător, celulei de rezistenţă în situaţii de criză i s-a spus „ideal”. Dar, pentru asta, nici ea, nici noi, ca depanatori, nici dvs., ca „ce veţi mai fi fiind” nu aveţi niciun drept să-i reţineţi pe ei, cei care vă privesc şi vă ascultă, ostatici. Nimeni nu are acest drept.

     Priviţi-i. Fiecare dintre ei poate fi oricând o celulă de rezistenţă, un neuron, o dendrită. Nu le luaţi acest drept, sunt liberi, sunt conştienţi de libertatea lor. ELIBERAŢI-I ! Măcar pentru ceea ce cred ei, pot şi trebuie să reprezinte acel „ideal” neîncorsetat, nesubjugat, neidolatrizat, nu fabulos, ci real, atât de real, încât poate chiar este unul adevărat !

Şi dacă mâine……

         Şi dacă mâine voi fi din nou acolo şi tu mă vei căuta şi îmi vei deschide pleoapele pentru o nouă zi, te rog, nu mă lăsa să fiu stupidă, măcar spune-le lor să fie deştepţi şi să nu caute cu lumânarea lucrurile rele… azi au fost şocaţi, le-am dus ”Junii 07″ şi au nimerit la pagina cu organele sexuale spuse pe şleau, într-un context oarecare. Ceea ce ei nu înţeleg este că, atunci când scrii literatură, ai o scuză, poţi folosi şi astfel de expresii mai mult sau mai puţin literare, chiar nerafinate, fiindcă în context totul se potriveşte ca o mănuşă unui conţinut concret. În fine… nu încerc să le găsesc o scuză, se bucură şi ei că şi-au regăsit organele sexuale într-o carte şi că sunt denumite aşa cum le spun ei familiar… ce bucurie !! dacă le-ai fi văzut feţele, de parcă cine ştie ce ar fi descoperit… şi cum purtau cartea de la unul la altul şi cum… ar fi vrut să comenteze conţinutul brut al acelor cuvinte scoase din context… mda… viaţa… aşa cum este ea, ca o carte deschisă, acolo unde fiecare poate lăsa o amprentă şi unde se poate recunoaşte… cred că asta ar trebui să fie literatura, să o atingi cu degetele, să fie concretă, palpabilă, ca o plastilină, să freamăte sub buricele tale şi să primească o formă, cea pe care vrei tu să o dai, într-un singur sens şi în toate sensurile posibile ori să fii un fel de bricoleur a la Barthes în care automat să transformi contextul potrivit propriei răsfrângeri de circumstanţă în variaţii pe aceeaşi temă… Converg în a crede că scrisul va fi doar aşa, de circumstanţă, o anexă ataşată literaturii adevărate, cel puţin cu acest curent erotico-porno-rasisto-convingător altă şansă nu ai decât să fii şi tu revoltător de frivol sau dezinvolt să accepţi acea realitate ca fiind cea în care te mişti, mănânci, trăieşti şi dormi chiar tu.

       Nu vreau să mai dau lecţii. M-am săturat de asta. Aş vrea să spun că învăţ ceva de la ei dar… nu prea am ce. Sincer, mi-e dor, mi-e dor de o provocare autentică, intelectuală, culturală… şi uite, nu am parte de ea… de aceea m-am înscris la master, crezând că pot avea o mărturisire a unor convingeri personale, am acceptat provocarea de a recunoaşte ceea ce mai vreau să ştiu şi vreau să spun, dar… am trăit şi aici o mică dezamăgire. Cursurile sunt la fel de dezordonate, ideile sunt aceleaşi, referinţele se fac mereu la cărţi pe care nu le găseşti traduse, noroc că ştii o limbă străină, există acelaşi cerc închis de vioaie regăsiri scriitoriceşti sau de moarte iluzii că ar putea fi alt fel, găseşti aceleaşi feţe, uneori plictisite că vin după-amiază la cursuri şi că le prinde seara în motivaţii abstracte… au şi ei nevoie de provocări, provocări pe care nu le au, fiindcă tu ai alte lecturi, ei cu totul altele şi îşi recunosc astfel supremaţia… în cursuri neelocvente, cu idei care se repetă sau imagini…. ultrasenzoriale despre un adevăr deja spus. Inteligenţa mascată în ambiguităţi predomină şi pe terenul ideologic pot să se nască bătălii false pe un teren deja cucerit. Dar îmi place atmosfera, această conexiune cu viaţa studenţească deloc monotonă pentru care un vis e suficient ca să îi dai curs şi să te simţi alt fel, cu totul alt fel, nu ca la şcoală, să te simţi egal cu microcosmosul din care faci şi tu parte ca fiinţă umană. Desigur, nu sunt puţine dăţile când constaţi că sunt puţine provocările şi la nivelul altor concepţii decât ale autorilor citaţi, că ai vrea mai mult experiment, mai multă practică şi mai puţină teorie… că ţi-ai ales o temă de master care e foarte stufoasă, tu ai vrut poezie şi acum eşti obligat să o scrii… Sigur că mai sunt altele de făcut, să te gândeşti la însurătoare, de exemplu… să te afli pe un piedestal de ceară în preajma soarelui viselor tale şi să le urli că nu vrei să dispară, până când tu însuţi te vei fi transformat cu totul în ceară şi te vei fi topit în esenţa altei guri, a altor mâini, a altori ochi, a unei alte identităţi.

       Alteritatea e singura care poate să salveze identitatea. Spui că e bine aşa, tragi aer în piept şi mergi mai departe dar, în esenţă, ştii că nu ai exprimat un adevăr universal valabil, că oricând va veni cineva mai deştept ca tine şi se va crede sau chiar va fi mai universal decât tine. Suferim totuşi de lipsa occidentalismului cultural, şi atât de greu este să acceptăm că din cauza unor orori substanţial factice suntem respinşi de tot ceea ce înseamnă universalitate şi valoare pentru că nu ştim să ne punem în valoare, nu ştim să ne facem apreciaţi pentru ceea ce ştim. Crezi că interesează pe cineva mocirla voioasă a mediocrităţii în care se complac cei mai mulţi? Acum au mai găsit o scuză pentru prostia lor, “criza financiară”, o altă găselniţă pentru modul de a nu mai gândi radical şi lucid. E uşor să fii controlat de masoni şi să le dai apă la moară cu încă o criză financiară. Oricum erai în ea de mult, adică în mocirla acestei absurde lipse de voinţă în care continui să te complaci. Ce contează încă o criză financiară? e tot o lipsă la buzunar sau în creier, e tot ceva scornit pentru a distrage atenţia de la ceea ce eşti cu adevărat. Tot spui asta dar recunoşti în final că îţi e atât de greu să te eliberezi de tine însuţi, nu ai încotro, trebuie să respecţi nişte reguli stupide, trebuie să te supui unor şefi stupizi, trebuie să faci faţă unor situaţii absurde, trebuie să te conformezi unor categorii deja formate şi trebuie să te mişti în acelaşi cerc stupid zi de zi. Mi-aş fi dorit ca prostia să doară, să doară foarte tare şi să fie inoperabilă şi incurabilă. De fapt aşa şi este, incurabilă, inoperabilă dar e mai periculos că nu doare. Dacă ar durea poate oamenii ar face orice să o evite, să o ocolească sau să o vindece, prin orice mijloace; nu ar reuşi dar măcar ar încerca.

       Vrem să salvăm lumea. Dar noi ne putem salva de noi înşine? suntem promotorii unor idei în care demagogic ne scăldăm zi de zi egourile, care se simt bine în apa călduţă şi se bucură că le băgăm în seamă. Copiii cresc mari, le plătim bani grei la meditaţii, ştim însă că nu le putem cumpăra un creier în plus şi nici adrenalină pentru a trece hopul examenelor şi, cu toate acestea, îl trec totuşi, şi fără vitamine. Suntem încrâncenaţi pe cei care le opresc aşa-zisul zbor, spre ce, nimeni nu ştie, fiindcă motivaţii sau idealuri nu au, locurile de muncă scad de la an la an şi totuşi, trebuie să respecte moda, să facă o facultate, să intre în rând cu lumea, să zâmbească şăgalnic unui profesor dacă au noroc să fie studente cu gândul de a-şi asigura un post mai încolo, la Universitate. Totul poate depinde numai de un zâmbet, un act făcut când trebuie şi apoi raiul ţi se deschide, lumea posturilor, accentuată cum vrei tu, este la picioarele tale.

         Nu ai făcut niciodată un astfel de pas. Tot ceea ce tu ai obţinut, toate diplomele tale, în urma nenumăratelor cursuri de specializare făcute, primite sau neprimite le-ai obţinut singur, nu ai vrut să profiţi de nicio ocazie, de niciun atu fiindcă nimic nu e mai minunat decât să ştii că numai tu şi Dumnezeu aţi participat la actul creator al naşterii tale ca fiinţă bipedă şi cu certificat de HOMO SAPIENS. Şi eşti mândru că s-a întâmplat aşa, nu te-ai fi simţit bine dacă ai fi furat ideile altcuiva pentru lucrarea de diplomă doar pentru a lua nota maximă sau pentru orice altă lucrare, nu, nu ai vrut să te doară capul şi aşa, în camera ta, puţin răcoroasă, dormi liniştit, fiindcă ştii că somnul ţi l-ai asigurat, eşti cinstit, poate un pic naiv în puritatea ta de om nevinovat că nu corespunzi sistemului mitelor şi nu îngroşi rândurile compromisurilor, neacceptate în porţia ta de existenţă. Măcar în mediocritatea ta te simţi bine. Aici e pătura cea mai groasă şi cea mai caldă fiindcă aici nu superi pe nimeni, ei s-au mulţumit să te treacă cu vederea, ştiu că eşti prea mic pentru războiul lor, ei au arme, au minciuna la purtător şi compromisul la cataramă, ei vor doar să te înroleze în tabăra lor de nesimţire, fără idealuri, fără motivaţii, fără obiective. Dar tu ştii ce vor ei şi nu te laşi prins, de aceea vei căuta, ca întotdeauna, să îţi menţii verticalitatea.

       Mă doare stomacul. Cred că acolo s-a localizat azi prostia. Şi mă doare fiindcă ei mă influenţează. Este pentru prima dată când au vorbit deschis despre literatură. Am observat că şi pe ei îi doare stomacul, că vor să fie ascultaţi, nu ştiu cum altfel şi, de aceea, vor să epateze, să se salveze de ei înşişi, dând vina pe ceilalţi. Îi fac pe cei din jur vinovaţi de soarta lor, uitând că ei au soarta în propriile mâini, uitând că depinde numai de ei să iasă din anonimat sau din vărsatul de vânturi care lasă urme pe conştiinţă şi pe faţa lumii.

       Nu vreau să îi trezesc. Îi las să doarmă. Ei asta vor. Nu vor schimbare, nu vor să fie provocaţi, nu îi interesează literatura, nu vor să fie nici măcar simpatizanţi cu ea, nu vor să citească, nimic în afara rubricilor de sport sau scandal, nu vor să cosmetizeze suflul pe care l-ar putea da realităţii, de aceea se machiază pe ei înşişi, ca să se ascundă  din nou în spatele unei profane lipse de bun-simţ. Totuşi, sunt simpatici în acea înverşunare a lor de a-ţi demonstra cine sunt ei cu adevărat, aceiaşi din secolul 18, 19, 20 adică nişte neînţeleşi, brutalizaţi de societate să se comporte, să se mişte, să gândească la fel ca ea, să îşi atribuie statutul de roboţi tehnologici, prizonieri ai internetului şi ai jocurilor pe calculator sau relaţionale. Totul este la ei un joc de-a baba oarba în care singuri se lasă prinşi. Se joacă de-a orbii în lumea văzătorilor şi de-a văzătorii în lumea orbilor.

        Port în suflet un inimaginabil regret. Regret că nu sunt ca ei, nu mai sunt ca ei, dar îi înţeleg, au aceleaşi temeri, au aceleaşi platitudini, aceleaşi atitudini rebele şi dorinţe chiar tacite sau inconştiente de a fi recunoscuţi. Se ascund ca nişte ţestoase în spatele carapacelor aparente şi ascund dedesubtul lor o sensibilitate aparte. Le e frică să o recunoască, de teamă ca nu cumva cei din jur să îi creadă, astfel, că sunt slabi, că nu pot face faţă solicitudinii sau solicitărilor de care ar fi capabili. Resemnaţi în această burtă imensă de peşte cred că toţi vor să renască, precum Iona. Păcat însă că nu mai au nimic. Nici măcar vocaţia sinuciderii dostoievskiene… niciun Idiot nu s-a mai născut de atunci… un idiot care să vrea să fie înţeles şi, paradoxal, să aibă şi un revolver la îndemână şi, la fel de paradoxal, să vrea să îl şi folosească pentru ca moartea lui în univers să însemne ceva. Nu fac nimic, de aceea continuă să trăiască în acel univers paralel, dincolo de ruina sufletului, dincolo de tot ceea ce ar putea însemna eliberarea lor. Necondiţionată.

       Ştiţi ce e, până la urmă, stupid?? cu adevărat, stupid? Eu sunt nimeni dar continui să cred în ei. Şi asta îmi dă o imensă satisfacţie, nu ei, nu ceea ce fac ei, ci faptul că îi recunosc, dincolo de carapacele lor, dincolo de ceea ce afişează. Şi am o încredere nemărginită în ei. Pentru că numai astfel se poate schimba ceva. Şi ei o vor face !

For him

 Wonder days…

Sometimes I wish I could be a cloud just passing in his world’s sky then, I recover myself into a ray of sun and I want to be close to him but, enhanced with all that love, he gives nothing in exchange I fool myself, I’d love to change but… at least  I try to forget… the end of my story.

Wonder days…

My days………Zile despre… tine

 

Zile… de la mine ! Edit

Jan 3, 2009, 3:48 pm

Zi-le despre…tine Zile in care mananci si dormi. Zile in care sarbatoresti un alt inceput, nu stii ce fel de inceput, pentru ce anume si pentru cand… sa iti faci planuri… cu cine, de ce… pur si simplu… trebuie, ti se cer bilanturi, proiecte, ajustari, refaceri… ai reveni, dar nu ai unde, nu ai cum, nu ai de ce. Pentru cine sa iti faci planuri? pentru cei care vin si ies din viata ta, pur si simplu, ca o ecuatie rezolvata? Pentru tine !… Da, pentru tine, vei spune, asa in sfarsit te simti mai bine. Zile in care zambesti. Au fost din ce in ce mai multe in ultima vreme. Nu conta cum si de ce. Zile in care respiri linistit ca maine o iei de la capat, mai calm decat astazi. Zile relaxante. Zi-le si lor, sa te inteleaga. Familii fara cuvinte. Familii de cuvinte. Familia. Si atat. O zi frumoasa, cu toti alaturi. Alta zi frumoasa. Si alte strangeri dragastoase… de maini. Frumusetea si conventionalul mesajelor primite de Craciun sau de Anul Nou. Oameni care te-au uitat sau ti-au amintit ca mai exista. Oameni care fug tot anul ca sa isi aminteasca de tine in Noaptea dintre sau de dupa Anul Nou… oameni care vor sa intre din nou in viata ta atunci cand nu mai au nimic de spus… nu iti mai spun nimic… doar vor sa te tulbure, pentru ca apoi sa plece din nou. Zile senine. In care iesi in oras, vezi lumea mahmura si stalpii impietriti de nesomn, apoi felinarele mai lumineaza chipuri pe care sta inca intiparit aburul petrecerilor, lume pestrita, in care esti si tu, singura invizibila in plenitudinea fulgilor de zapada. Zi-le sa se comporte frumos cu tine anul acesta, macar sa nu te mai faca sa suferi, zi-le sa fie frumosi si sa te minta daca nu vor sa iti spuna adevarul, zi-le sa te iubeasca, sa recunoasca asta, chiar daca tu ii iubesti si nu o recunosti, zi-le sa fie mai buni, sa nu se enerveze fara motive, zi-le sa isi gaseasca motive sa te caute, zi-le ca vrei sa ii ajuti sa fie ei insisi, ca nu ai nevoie de oameni falsi, ca te-ai saturat de acele declaratii fade, ca nu mai vrei zile mohorate, zi-le sa fie mai veseli, mai plini de umor, sa faca misto de ce nu le convine, zi-le, hai zi-le tu acum, de la tine. Pentru azi si pentru acest inceput de an eu le-am zis destule. Va sarut cu tandrete zilele bune incepand cu m(a)ine. Lore

Dec 7, 2008, 7:29 pm

Zile bune, zile rele, zi-le Loredana…!

 

La multe zile dupa… La multi ani ! Edit

Jan 20, 2009, 2:28 pm

De ziua ta… Ai impresia ca esti un invingator, dar nu ai invins decat anii sau ai recuperat clipele ori te-ai deschis spre anii care te asteapta… De ziua ta ai fi vrut sa fii mai recunoscator celor care si-au adus aminte, chiar involuntar, de tine…. de ziua ta ai inca un motiv sa fii fericit, sa iti amintesti ca anul s-a schimbat si ca tu nu mai ai ce sa schimbi, trebuie insa sa ai puterea sa transformi ce iti sta in putere sa faci si sa accepti ce nu ai putut schimba…De ziua ta lumina trebuie sa fie lasata aprinsa, chiar cand pleci de acasa, in tine si in afara ta, fiindca ceilalti iti vor zambi, asigurandu-te ca te vad… De ziua ta, ar trebui sa te simti speciala, sa iti acorzi circumstante atenuante, de ziua ta, ar trebui sa renasti inca o data si sa iti spui ca aceasta nastere ar trebui sa iti incunune visele cu aripi de inger si implinire… De ziua ta, nu ar trebui sa fii trist… nu ar trebui sa alergi dupa cai verzi pe pereti, stiind ca fericirea oricum vine, fara sa o chemi si va pleca tot asa, fara sa fii intrebat… De ziua mea ca si a voastra, va urez, din suflet, o mangaiere divina care sa va umple sufletele de lumina si implinire ! Asta pentru ca astazi… 20.01…. e o zi senina !

 

“Les hommes qui passent, maman…”

Barbatii care trec si se petrec prin umbra viselor tale, barbatii pe care ii adori, pe care ii ignori sau ii vrei departe de tine, barbatii pe care ii doresti aproape si, tocmai de aceea, stau foarte departe, ca un paradox tapetat pe acest perete al lumii… de aici sau de dincolo. Barbati cu nume, barbati fara nume, barbati cu renume, barbati cu vicii, cu multe calitati sau cu niciuna, barbati carora le porti ranchiuna in suflet ca o povara pentru ceea ce vrei sa recunosti in ei si nu sunt, barbati fara cuvant, fara bun-simt, barbati foarte inteligenti dar cu instincte primare, barbati tandri si cu buze amare, barbati pe care ii saruti si te doare , barbati care te saruta apoi dispar, barbati pe care ii transformi in printi, ai incredere in ei, apoi te saruta si devin broaste testoase… Asa e in viata reala… doar in basme broastele sarutate devin printi… in realitate este exact invers… Nu stiu ce mi-a venit sa vorbesc despre ei… un lucru e cert, nici de misandrie nu sufar, poti trai si ei si fara ei… “Les hommes qui passent, maman” nu imi vor decat sufletul sau trupul, barbati care cer circumstante atenuante dar nu le ofera, barbati care tradeaza pentru a se simti mai masculini, din razbunare ori din placere, barbati care nu stiu sa ceara dar stiu sa ofere, barbati care stiu sa primeasca dar nu stiu sa dea, barbati insirati ca margelele pe ata, rari ca stelele… barbati cusuti cu ata si imbalsamati cu rele… barbati pe sarma, barbati de gheata, topindu-se in urma femeilor, barbati puternici care vor ca totul sa li se supuna, barbati de fier de care toata lumea alearga, barbati cu temeri, barbati cu prejudecati sau fara, libertini pana in sange, barbati cu lumini in ochi sau cu lacrimi de sange… barbati frumosi, barbati cu bani, care cred ca totul li se cuvine, ca si fericirea o pot cumpara in burtile pline, barbati urati dar atat de minunati in cuget si simtire, barbatii acestia ar da tot ce au pentru o ora de iubire… barbati frumosi cu femei urate, barbati batrani cu tinere nelinistite, barbati tineri cu femei mai in varsta, barbati necopti cu femei coapte de rodul zambetelor desarte… Barbatii o simt, barbatii le simt, femeile trec, si ei se petrec… barbati cu dor, barbati de carton, barbati de zahar, barbati de amidon, “Les hommes qui passent, maman” nu m-au facut niciodata sa sufar mai mult ca acum…

13 octombrie 2008

Salut !

 

Da, ştiu… alt comentariu pe cale să devină o pagină de blog. Cum am devenit atât de leneşă? ce rost mai am eu dacă, în calitate de aşa-zis scriitoare, nu mai scriu un rând? Chiar nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Am mai trecut eu prin perioade din acestea cataleptice dar ca asta parcă nu a durat niciuna. Să fie oboseala ? să fie lipsa mea de interes în ale scrisului? ce se întâmplă cu femeia care avea mereu ceva de scris, ceva de simţit, de auzit, de povestit ? Nu îmi stă deloc bine aşa. Nu mă recunosc. Încerc să mă adun, nu, nu am voie să dau vina pe nimeni, nici măcar pe săracul tata, Dumnezeu să îl ierte, nu mai scriu dinaintea faptului cu pricina… şi nu ştiu de ce. Se pare că toţi marii scriitori, din câte ştiu eu, s-au confruntat cu asemenea perioade de “linişte” ? de “lipsă de inspiraţie”? de dor de a pătimi ceva pentru a avea ce scrie… ? eventual… Ceea ce pot spune este că, în ceea ce mă priveşte, nimic nu vine din afară, nimic nu a survenit niciodată “pur şi simplu” ci toate lucrurile care mi s-au petrecut s-au petrecut fie că am vrut eu, fie ca să mi se dea o lecţie despre sau de viaţă. Am epuizat toate temele ? toate lecţiile? am devenit atât de fadă încât existenţa mea însăşi îmi joacă feste? greu de crezut că nu mai am despre ce scrie… însuşi faptul de a consemna o situaţie se numeşte scris, de a obiectiva o idee, o trăire, se numeşte scris. Ei ! aici am vrut să ajung… trăire… de când nu am mai trăit ceva cu adevărat? oooofff… nu ştiu. Nu mai ţin minte. Şi nu e vorba de sex. Nu la asta mă refer. Nicidecum. De când… de când s-a creat acest gol imens în urma unei morţi care s-a finalizat, paradoxal, cu o naştere… dar nu a inspiraţiei mele, nu a mea. În romanul meu, publicat anul trecut , să îmi fie ruşine dar, deocamdată e doar o carte, atât pot spune despre mine… şi cu riscul de a mă repeta, rezum:  este un roman parabolic dar un roman care mă reprezintă din multe puncte de vedere, nu neapărat biografice, nu, e o falsă capcană acolo dar, din păcate, unii au căutat să vadă numai biograficul de acolo şi pe mine m-au asociat acelor elemente, în romanul meu deci sunt foarte multe previziuni, previziuni de care nu am scăpat nici acum, este ca şi cum mi-aş fi scris viaţa dinainte… ştiu, pare ciudat ce spun, parcă ar ţine de paranormal, dar aşa este. De când am finalizat lucrul la acel roman am impresia că nu mai sunt eu, nu mai trăiesc prin supapele mele de respiraţie scriitoricească, simt că m-am epuizat, deşi timp de zece ani am copt ideea acestui roman care arăta cu totul altfel, evident, acum zece ani şi… a ieşit ce a ieşit. Trebuie să recunosc totuşi că şi Pascal Bruckner ar fi mândru de paginile mele erotice… eu sunt. Mi-au ieşit foarte bine. Dacă mă recunosc în ele ? hehehehehhehehehehehhe, e o întrebare devenită redundantă din partea acelora care le-au citit. Poate că da, poate că nu. Îmi place să păstrez ambiguitatea şi nu mă voi deconspira acum. Nu vreau să fiu ceea ce nu par şi nu par ceea ce nu sunt, deci fiecare înţelege ceea ce vrea din ambiguitatea in facto. Nu mă interesează. Nu am scris să plac. Am scris să dau dureri de stomac sau de cap celui ce ma citeşte, nu vreau să plac, nu îmi pasă de asta… vreau pur şi simplu să tai din feliile mele de existenţă şi să le împart cu tine. Nu ştiu dacă mă crezi sau nu dar relaţia mea cu tine pur şi simplu mă hrăneşte. Îmi dă aripi vorba celor din reclama cu Redbull. Tu eşti Redbull-ul meu şi eu aş vrea să cred că sunt al tău. Îmi dai o nesperată energie când mă priveşti şi când mă asculţi… Aş vrea să îţi spun ceva frumos acum, care să te epateze, însă risc să mă repet, îmi revin fraze întregi în minte cu ceea ce am scris deja în roman… off. Da. Hai, nu te întrista, tu nu ai voie, tu trebuie să fii mereu vesel, şi pentru mine…

Hai, te sărut, gata, la culcare !

Lui tata

Am inchis ieri un capitol din viata mea din care tu nu mai faci parte . Imi este foarte greu sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu mai esti. Prezenta ta in viata mea are inca un impact destul de puternic. Nu stiu foarte bine sa ma apropii de oameni, nu stiu cat de mult ei ma doresc in preajma lor sau nu, sunt uneori ca un lup singuratic care cauta sa isi piarda urmele prin padure si mai urla la luna din cand in cand. Erai prea departe pentru ceea ce eu puteam sa accept. Asezat in sicriu nu aveai acea umbra de regret pe care am avut-o eu pentru ca nu am apucat sa imi iau ramas bun de la tine. Nu vreau sa judec nimic din ceea ce a fost. Nu am niciun drept. M-as judeca intai pe mine. Raman in urma lucrurile bune pe care le adun intr-o salba de amintiri lipsite de regrete sau remuscari. Nu am stiut sa ma apropii foarte tare de tine. Eu, cel putin. Sa stii ca tineam la tine si ceva din incapatanarea ta am si eu. Nu am inteles de ce oamenii se comporta asa cu cei apropiati si de ce, in loc sa si-i apropie, ii indeparteaza, cel mai adesea. Vazandu-te acolo am avut impresia chiar ca ai zambi, pentru ca ai scapat de lumea asta care ti-a facut atat de mult rau, de vecinii care te-au sicanat pana in ultima clipa, o persoana anume si se stie ea care e si asa ii va da Dumnezeu si ei rasplata pentru ceea ce ti-a facut, am vazut insa pe fata ta un zambet, ca o eliberare, ca si cum cineva te-ar fi mangaiat si te-ar fi scapat de durere. Ma doare ca nu am fost langa tine in ultimele clipe, ca nu te-am tinut de mana. Nu as fi ajutat cu prea mult, boala era oricum avansata insa ai fi stiut ca nu esti singur. Ne-am gandit la tine, tot timpul ne gandim la tine. Ca ai fost un tata bun sau rau, am spus, nu conteaza, nu judec lucrurile. Mi-ai dat foarte multe sfaturi bune, ii cunosteai pe oameni atat de bine incat imi ziceai dinainte sa am grija fiindca nu trebuie sa ma astept la ceva bun din partea unuia sau a altuia. Si ai avut dreptate, de fiecare data. Nu ai gresit nicicand. De parca ai fi stiut dinainte ce se va intampla si, cum am spus, niciodata nu ai dat gres. Da, acum nu mai am nici macar parte de discutiile noastre interesante. Stiai tot ce misca in lumea asta – politic, stiri, istorie, geografie, animale, descoperiri stiintifice, medicale… pentru ca erai interesat de tot. In ultimele perioade te-ai simtit neputincios si nu iti placea asta, nu cereai ajutorul decat foarte rar, ai incercat sa duci pe picioare toata suferinta pe care trebuia sa o suporti fiindca asa ti-a fost data, te-ai incapatanat sa nu tii niciun fel de regim si sa joci sah cu propria-ti viata. Nu te-a iertat ironia soartei, dimpotriva, a muscat adanc in carne si soarta si-a facut singura jocurile sa ii iasa un alt scor, nu putem sa ne jucam de-a viata si de-a moartea… e un joc periculos pe care nu noi il implinim si ale carui rezultate nu noi le culegem… Magda a plans mult, pentru ca ea a fost departe, la Bucuresti si nu a putut sa fie langa tine… Wicky nu se astepta sa vina acasa in concediu si sa nu te mai vada asa de curand. E “bine” ca am fost impreuna, toti trei, asa cum ti-ai fi dorit, ca ai stat de vorba cu fiecare in parte de parca stiai ca ar fi fost pentru ultima data. Te bucurai de fiecare moment cu nepotica noastra, cu Daria desi ea in dragalasenia ei de copil nestiutor iti mai respingea, fara voia ei probabil, gesturile de afectiune. Fiecare sarut conta dimineata, cand te trezeai si seara, cand micuta se ducea la culcare mult mai devreme decat noi. A fost, intr-adevar bucuria ta. Din pacate, pe fratele ei care se va naste luna asta nu ai mai apucat sa il vezi si ti-ai fi dorit. Dar stiai ca ceri prea mult si nu credeai nici tu ca timpul iti va fi scurtat cu o alta vesnicie in mod paradoxal intoarsa impotriva unei vieti pentru care o carte in plus de jucat nu mai aveai. Nu poti miza cu doua carti in acelasi timp, trebuie sa ai una singura care sa joace rolul fatidic, ca o moneda aruncata in sus si care atunci cand cade se sprijina pe o singura fata, nu are cum sa cada alt fel. Stiu ca in ciuda faptelor sau a vorbelor tale ai avut un suflet de milioane. Ai si suferit mult si atunci ai cautat sa ascunzi ce mai ramasese bun acolo, in interior, foarte adanc. Nu ai crezut in Dumnezeu dar Dumnezeu a crezut in tine. Si pentru ca am tinut sa ai slujba si o mesa ca la carte eu cred ca ai mers in pace la Domnul. Asa te-a primit, cu bratele deschise, ca pe cruce, si sa stii ca te-a salvat de toata durerea. Asa arata chipul tau, ca o eliberare, cu un zambet pe fata indescriptibil. Nu stiu ce ai gandit tu ultima data ce a fost in mintea sau in sufletul tau, nu cred ca ai fost suparat pe noi, poate pe intunericul care a pus stapanire pe trupul si mintea ta, fiindca sufletul oricum a plecat mult mai departe decat putea sa ajunga trupul, ramas neputincios in acel sicriu. La inceput ti-am incalzit mainile vazandu-te acolo. Am crezut ca le pot da caldura lor de la mine, ca le pot incalzi… cumva… sa le readuc la ce au fost. Inutil gand sau gest. Stiam ca nu vor mai reveni, au ramas incrucisate. Atunci ne-am gandit ca ar fi mai bine sa pleci cu Dumnezeu si Magda a avut un rozar cu Sf. Anton, l-a scos si ti l-a pus acolo, intre maini, apoi eu ti-am adus rozariul cu Iisus. Trebuia macar sa pleci cu gandul ca Dumnezeu exista. Nu te puteam lasa singur acolo. Nici nu ai fost singur. Te astepta bunica si fratele tau. Bunica, adica mama ta, pe care ai iubit-o atat de mult, desi ti-a facut foarte mult rau, ai iubit-o. Acum sufletul tau s-a eliberat de doua ori: pe de o parte, de durerea suferita in copilarie, atunci cand ti-ai pierdut si ochiul drept, pe de alta, suferinta fizica indurata din cauza bolii… crunte care nu te-a iertat. Da cred ca viata te-a iertat pana la urma si cred ca nu intamplator ziua de 15 august a fost cea fatidica sau benefica pentru eliberarea ta de viata asta, fiindca Fecioara cea Sfanta a avut grija sa fie astfel, in ziua sfanta sa iti conduca sufletul spre vesnicie. E mai bine asa. Macar ai plecat impacat. Impacat cu tine insuti si cu gandul ca Dumnezeu exista. Ai vrea sa te intorci, sa ne spui ca asa e, Dumnezeu exista, dar stii ca inapoi nu te poti intoarce si atunci stai cuminte si ne astepti, ne astepti sa ne bucuram impreuna de El. Pana atunci, stiu ca acolo unde te vei fi dus te vei gandi la noi. Si atunci gandul si sprijinul tau vor fi si mai puternice. Asa cum erai tu in tinerete. Puternic, navalnic, viguros si hotarat. Asa vor fi toate gandurile pe care ni le vei transmite. Si atunci si acolo va fi lumina, mult mai multa lumina decat ne-ar fi bucurat vreodata. Si vei trimite mereu raza care sa ne ocroteasca, mai ales pe mama, cea care striga : “Adio, Willi!… acum nu te vei mai intoarce… nu mai vii, nu mai vii!” Aifi venit sa ii spui sa nu mai planga si ca o astepti acolo unde exista fericirea pe care, poate, nu i-ai putut-o oferi sau exprima indeajuns, desi stiai ca mama este ingerul care ne ocroteste pe toti si se sacrifica pentru fiecare mai mult decat un om ar putea face vreodata. Ai stiut asta tot timpul si ai iubit-o dar nu i-ai spus-o neaparat prin cuvinte. Nicidecum prin fapte. Dar ai stiut, in sufletul tau ai stiut mereu ca mama ar fi meritat luna de pe cer… dar, ca om, mama te-a inteles, te-a iertat, te-a iubit, te-a adorat. 35 de ani. Atat ati fost impreuna. Mama inca e cu tine. Pentru mama doar tu ai existat. De aceea te-a iubit, de aceea te-a iertat, de aceea inca te iubeste. Nu am sa inteleg niciodata cum poate sa faca asta. E mama, pur si simplu, e ca un fel de zeitate in manifestare, habar nu am ce sa spun, pur si simplu, poate. Numai ea poate sa faca asta, sa se sacrifice pentru fiecare si sa ne ajute pe toti. Intruchiparea divinitatii trebuie ca are si chip femeiesc pe pamant, fiindca prea mult sufera femeia. De aceea, sunt convinsa, si tu ai iubit-o. Mult. Si asta conteaza pentru ea acum. Nu e singura. Ii ramane iubirea. Iubirea ta, iubirea noastra. Trebuie sa stii ca te-am iubit, cu totii. Toti apropiatii tai au fost langa tine. Te-au condus pe ultimul drum. Nu au fost multi, daca au fost vreo 30 dar restul… nu stiau sau nu au vrut sa creada ca nu mai esti. Noi am fost acolo si ti-am spus “La revedere”. Eu asa ti-am rostit in mine, nu am vrut sa spun “Adio”, fiindca stiu ca te vom mai vedea. Eu cred in asta. Si macar cu gandul asta nu mai sunt singura. Pacat ca nu ai apucat macar sa ma vezi cu cineva. La varsta mea trebuia sa am copii mari, macar un prieten, eu nu am nimic, decat familia, pe Magda, pe Wik, pe mama. Atat. Acum pe tine nu te mai am. Nu stiu si nu cred ca am stiut sa apreciez indeajuns ajutorul pe care l-am primit de la tine si hotararea ta sau incapatanarea cred ca mi-au ramas singurele atuuri imprumutate de la tine. Si nu numai. Cat de bine cunosteai oamenii !!! As vrea sa cred ca am mostenit de la tine asta dar, din pacate, eu ma insel deseori. Asta imi spuneai si tu in ultimele noastre discutii. “Oamenii sunt parsivi si rai, isi urmareste fiecare interesul. La fel trebuie sa faci si tu. Iti vezi de drumul tau, nu conteaza ce spune unul sau altul, tu vezi-ti de drumul tau, tata, asa sa faci, mergi inainte, nu te uiti nici in stanga, nici in dreapta. Unii sunt invidiosi pe succesul tau si atunci tu nu trebuie sa te lasi influentata de ei, mergi inainte, asa vei vedea ca va fi bine, vei fi mai puternica”. Aveai dreptate tata … ai intotdeauna dreptate. Asa e lumea . Am crezut in bunatatea ei. Sunt nebuna sa cred ca bunatate si bun-simt mai exista si ca oamenii nu comunica decat sincer fiindca asa trebuie, sincer sa se exprime, adevarul fiind unul singur, nu mai multe, dar… nu primeam aceleasi raspunsuri, aceeasi sinceritate. Foarte rar sinceritatea isi facea loc in comunicare, de parca ar fi trebuit sa fie obligatoriu doua lucruri diferite. La mine comunicarea si sinceritatea sunt una. Respectul si bunul simt apanajul lor, de aceea nu pot intelege cum de sunt lucruri diferite pentru altii… pentru lume. Pentru oamenii… rai.

 In fine, nu stiu cum sa fac sa imi iau ramas bun, nu cred ca am stiut niciodata. Nu mi-au placut nicicand despartirile, de niciun fel, de aceea nu imi plac garile sau aeroporturile. Nu imi plac. Pur si simplu. Nici cimitirele, cu atat mai putin… desi acolo… e altceva, acolo se intalneste viata cu moartea, viii cu mortii. Si cred ca acolo nu imi este foarte frica. Acum, nu. Inainte imi era teama de moarte. Dar acum nu imi mai este. Esti tu acolo, imi vei spune ce sa fac, cum sa ma comport, cum trebuie sa aflu mai multe despre lumea de aici ca acolo sa fiu linistita, sa fiu impacata cu gandul celeilalte vieti care trebuie depasita prin pragul mortii. Ma vei tine de mana si imi vei spune sa nu imi fie teama. Ma vei ierta ca eu nu am facut acelasi lucru pentru tine. O vei face tu pentru mine. Astfel pasii mei alaturi de ai tai vor deveni mai usori si lumina de dincolo va fi mereu aprinsa, cu mult mai puternica.

Din Jurnalul Lianei, fosta sotie a lui Raul

Azi, 25 iun 2008

(Din Jurnalul Lianei, pentru Raul)

Ştii, azi îmi zâmbeşti dar mâine eşti diabolic şi eu nu mai vreau să te cunosc nici azi, nici mâine, deşi… mi-e cam dor de tine… îmi place să te sărut, să te mângâi, să îţi şoptesc la ureche ce dulce eşti, să râd cu tine despre nimicuri, să mă leg de viaţa vecinilor tăi care ne urmăresc mereu şi cărora nu le scapă nicio mişcare de-a noastră, care ne simt că ne potrivim, s-ar putea să ne pună la întreţinere, ai grijă… da, îmi place de tine. Ştii, desigur, ţi-am spus-o de nenumărate ori, poate tocmai de aceea ţi-ai luat-o în cap şi nu te mai porţi frumos cu mine, îmi vorbeşti de iubitele tale pasagere care nu au nimic, nici în guşă, nici în căpuşă… şi, totuşi, le primeşti în patul tău dintr-o plăcere meschină.

 

Spune-mi, cum aş putea să te mai primesc în viaţa mea ? Cine eşti tu acum ? Vei regreta că m-ai cunoscut, pentru că îţi vei aminti întotdeauna de mine, oriunde te vei duce. Sunt femeia din gândul tău, cea pe care acum nu o mai cauţi fiindcă nu mai ştii cum să te porţi cu ea, era simplu când conversaţiile se reduceau doar la stabilirea unor întâlniri fugare, acum nu mai ştii ce să spui, nu mai vrei să vorbeşti, ai obosit să „vrăjeşti” femei inteligente, vrei stupide care le au cu sexul. Foarte bine, ai găsit una sexoasă, iată, te lăudai că este foarte pricepută în sex oral şi că atât de mult apreciezi tu faptul că aţi făcut un „futai puternic”, „pe româneşte”, cum spuneai, apoi o alta, de 49 de ani!!! (”doar” cu 17 ani mai mare decât tine!)  … Unde eşti acum ? dar ea, unde e? Crezi că o mai interesează de tine ? Al câtelea eşti oare ? Al şaptelea sau al şaptezecelea cu care se întâlneşte? Cât poartă la pantofi ? te dezmiardă ? îţi şopteşte cuvinte calde în ureche? Trage apa după ce merge la toaletă ? se îmbracă tacticos sau îşi strânge lucrurile şi pleacă în viteză? Cine e ea? Şi tu, ce ai devenit ? Cine eşti tu ? chiar crezi că te mai pot accepta lângă mine, după ce m-ai înşelat cu târfele tale ? din Italia sau din România ? Crezi că mă interesează cumva faptul că acum tot tu eşti cel ofensat ? Şi de ce, mă rog ? Pentru că ţi-am suportat până acum tâmpeniile ? „Să nu îmi fac iluzii”. Tu eşti cel care îşi face iluzia că mă mai poate impresiona. Hey, man, mai e mult până atunci, trebuie să traversezi  poate trei continente şi tot atâtea oceane. Unde e iubirea ta? A existat vreodată? Nu vezi că, aruncând frunze la câini sau mărgăritare scroafelor, nu câştigi nici timp, nici experienţă, ci doar durere ? Nu vezi că alungi pe toată lumea din jurul tău, pentru că nu ştii să păstrezi lângă tine pe oamenii care te iubesc? Nu vezi cât de imatur eşti şi gândeşti ? Crezi că nu ştiu că te prefaci că te simţi bine, că te simţi îngrozitor şi că abia ai aştepta să mă simţi în braţele tale ? Din păcate, acest lucru nu va mai fi posibil… nu prea curând… sau, poate, niciodată! Mi-au ajuns anii de căsnicie în care te prefăceai frumos, între două aventuri, că mă iubeşti… copiii ştiu acum… te-au şi văzut răsturnat în patul nostru cu Simona, una dintre iubitele tale de pe net, care acum o arde bine mersi cu un altul, prin Italia ! Se pare că aşa meriţi !!! Cine înşeală, este înşelat ! şi la propriu, şi în aşteptări ! Roata se învârte, se învârte…! Obişnuieşte-te cu ideea că până nu vei învăţa să apreciezi ceea ce este cu adevărat valoros,  nici nu vei beneficia de valoare ! Cât timp va mai trece? Câte iubiri spulberate în tolba necunoscutului ? vrei să faci recordul inimilor rănite sau al paturilor terfelite ? Sunt convinsă de asta, la ultimul îndemn ai răspunde mai degrabă, tu nu ştii nici măcar ce e aceea inimă, cu atât mai puţin o inimă rănită, nu ai ştiut nicicând să o fragmentezi măcar în surâsuri sincere… sau în priviri nevinovate… nu, nu ai ştiut !   

 

Cât dor poate să încapă în mâinile mele care te caută… cu ea ai făcut-o admirabil, zici tu, nu te-ai mai simţit aşa de bine de mult… foarte bine. „Apoi, când a deschis gura, m-am speriat. Mai bine o ţinea închisă. Numai prostii spunea.” Vezi că şi tu vrei mai mult ? cauţi mai mult şi îţi doreşti mai multe ? vezi că nu e absurd ? Tu nu îţi faci iluzii când te vezi cu femeile astea ? nu vezi că niciuna nu „corespunde” standardelor tale….? Hahahahaha, te ascunzi din nou de mine… da, te ascunzi… crezi că mă priveşte ? pe tine asta te intrigă cel mai mult , faptul că pe mine NU MĂ MAI PRIVEŞTE ceea ce faci tu. Şi asta te înnebuneşte, fiindcă nu ştii ce să crezi şi nu ştii cine sunt. Nici cine ai fi tu în acele momente. Tocmai de aceea, mizez pe iubirea ta. Cândva, o vei împlini. Dar eu nu te mai primesc, oricât de dornic ai fi tu să te întorci la mine şi la copiii noştri. Hahahahahahahhahaha! Horia ! Dumnezeu mi-e martor că nu a fost decât un flirt nevinovat, ai fost şi tu acasă singura dată când a venit la noi, înainte să semnezi actele ! Şi acum tu mă acuzi pe mine de înşelătorie?? Cred că cel care se simte cu musca pe căciulă aruncă cu noroi în celălalt, aşa că… tu erai deja încurcat cu minunile tale de pe net, „aparent nevinovate” dar pe care, pe toate, le-ai avut în patul tău. Foarte nevinovate!   Din nefericire însă, va fi prea târziu când vei vrea să revii…. mult prea târziu. Tu, pentru mine, vei fi murit de mult!   

 

Azi, 26.06.2008

 

Another day in Paradise. Da, îmi convine aşa, de minune ! I-am vorbit ca să mă interesez de olandezi şi să văd în ce măsură aflu programul directoarei. Se pare că tot până la 16 va sta şi ea, ca de obicei, ţinând cont de orarul celorlalţi. Interesant. Ai răspuns imediat. Erai şi la sfârşitul programului şi probabil nu aveai ce face. Oricum, ne-am văzut ultima dată pe 6 iunie, chiar nu cred că ai rezistat 20 de zile fără cineva… pe care să…. orişicât. No, uite, chiar nu cred că ai rezistat. Şi nu ai suportat ideea de a fi singur şi ai ales o cale patetică, să te laşi în aşa fel în voia soartei, încât să te simţi tu bine… dar mental, psihic, zero. Vezi ? aşa e viaţa ! nu îţi poate oferi chiar totul… ori e una, ori e alta. Ziceai că ai avut parte de un sex formidabil şi totuşi, ţi-ai dat seama că nu ar fi vorba numai de atât şi că vrei mai mult… Chiar e ciudat că tu însuţi ai remarcat astaşi îţi contrazici propriile principii. Când eu îţi vorbeam de ale mele, de dorinţele mele de a fi cu cineva nu doar pentru pat, spuneai că sunt absurde, că nu ar trebui să mă gândesc, că… îmi fac iluzii ! Dar copiii noştri? Sunt tot o iluzie de-a ta? Se cheamă IUBIRE, dragul meu, un cuvânt care, din păcate, nu există în vocabularul tău ! El a fost înlocuit de pasiune, aventură … Dar, no… mai bine să îţi dai seama că ai vrea mai mult mai târziu, decât niciodată! Babe, asta e. Nu cred că ne vom mai vedea dar oricum e drăguţ din partea ta că mai vrei să mă vezi. Sincer, eu nu aş fi aşa curioasă. Deja ştiu pentru ce vrei să mă vezi şi deja am „fumat” ţigara asta. Şi chiar nu mai văd rostul revederii. Atâta vreme cât tu nu vrei nimic mai mult decât o băşică în plus între degete care să semene cu celelalte sau să se diferenţieze de alte chestii, atunci… las-o aşa. Ok, babe, asta e. Îmi placi, îmi place mult de tine, am avut ani de zile să îţi demonstrez asta ! Ţi-am mai spus-o şi, tocmai de aceea, poate, ţi-ai luat-o în cap ! dar no, fiecare cu partea lui de vină, fiecare cu partea lui de avantaj şi dezavantaj. Eu nu am fost cu nimeni în astea 20 de zile, nici în ultima vreme, din anul în care ne-am despărţit şi, iată, nici nu mai simt nevoia, ceea ce e foarte bine… deja mă simt şi mai bine spunând asta, serios ! şi se pare că aşa e – aşa simt acum ! Thank you,  Mother nature ! Bye, honey ! Să ne vedem cu bine şi mâine !            

 

Azi, 27 iunie 2008 (Din Jurnalul speranţei Lianei de a fi cu alt bărbat decât Raul…)

(este 12 şi câteva minute)

 

Ai buze frumoase, iubitul meu. Acum mă adresez ţie, celuilalt, şi tu ştii asta. Ştii că mă gândesc la tine. Nu ştiu de ce femeile ca mine speră la unul ca tine, adică la ceea ce ştiu că nu vor dobândi niciodată. Aş vrea în clipa asta, când mă gândesc la tine, să cred că şi tu o faci şi îţi închipui că sunt alături de tine în tot ceea ce faci, chiar acum, când înveţi pentru cursul de navigaţie, îţi ţin pumnii, ştiu că vei reuşi, fiindcă eşti  foarte bun şi îţi place enorm chestia asta! – doar câteva formule – şi totul va fi ok ! Mă gândesc la tine, aş vrea să fii „dragul meu”, vreau să îţi transfer şi creierul pe care îl am, pentru ca informaţia să fie reţinută mai bine… da, mă gândesc la tine. Celălalt e deja gelos. Dar nu îmi pasă. Simt că mă îndrăgostesc de tine şi mă simt totodată fascinată de ideea asta. Vezi ce nu înţelegea Muşina, fostul meu prof de la masterul pe care l-am terminat în urmă cu doi ani? Tu eşti pentru mine marea, aşa cum el era odată pentru mine marea. Simt că mă îndrăgostesc de tine şi, ce e culmea, se întâmplă din nou, adică mă îndrăgostesc de intangibil şi îmi creez iluzia că tu ai fi ACELA. Titu Maiorescu spunea, în studiul „Eminescu şi poeziile lui”, din 1889, că pe acest poet nu l-ar fi abătut nimic din contingent de la geniul său, era prea puternic în a sa proprie fiinţă, spunea Maiorescu, încât să îl fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc dar no… Nu aici am vrut să ajung. Maiorescu mai spunea că Eminescu vedea în femeia iubită nimic altceva decât „copia imperfectă a unui prototip nerealizabil”… sper să nu fi avut dreptate şi eu, în ceea ce mă priveşte, sper să nu am parte numai de „copii imperfecte ale unui prototip nerealizabil” fiindcă mai sunt bărbaţi pe lumea asta ! Bărbaţi atenţi, respectuoşi, care chiar ştiu să aprecieze femeia, bărbaţi fără cusur, fizic sau psihic şi care vor să te cunoască aşa cum eşti şi tu, cu pasiunea ta pentru frumos, cu firea ta pasională, cu bune şi cu rele, fiindcă aşa e omenesc.  Chiar cred în momentul ăsta că tu ai fi acela, de ce nu? Oricât de à la Iisus şi à la Mântuitorul ar suna chestia asta. Da, aşa simt eu, că aş putea trăi o viaţă lângă tine. Vreau să mentalizez asta. Te vreau doar pentru mine, vreau să ne înţelegem perfect. Când ne-am văzut am simţit asta, îmi place că eşti atent, că mă respecţi în primul rând, că nu te interesează (cel puţin din câte ştiu eu !!!) alte femei sau, dacă te interesează, te prefaci foarte bine… Nu contează, important este că simt şi mi-ai demonstrat că şi tu te gândeşti la mine şi vreau să exploatez chestia asta. Doamne Fereşte, nu te gândi greşit ! Nu e vorba de manipulare, nicidecum ! E vorba doar de a mă simţi bine în pielea mea şi – nu ştiu de ce – în momentul ăsta simt că tu eşti unic şi eşti pentru mine… Părem a nu avea multe puncte comune şi totuşi avem ! Şi tu eşti romantic, şi ţie îţi place să călătoreşti, îţi plac aventurile, drept dovadă, vrei să îţi iei permis de navigare a unei bărci şi să dea Dumnezeu să reuşeşti ! (Azi, 6 iulie, ştiu că ai reuşit, mi-ai şi spus-o la telefon !!!) Chiar nu aş vedea niciun impediment în acest moment ca noi doi să nu putem fi împreună şi, dacă tu accepţi, man, sunt a ta !!! Chiar îmi doresc asta, nu, nu vreau să sune a telenovelă, este exact ceea ce simt eu acum şi e ca un fel de sentiment năvalnic care îmi străbate întreaga fiinţă, chiar mă gândesc la tine, „dragul meu” şi să ştii că nu am cum să te uit ! Acum te-am setat pe Wallpaper-ul meu, asta înseamnă că te voi vedea zilnic când deschid calculatorul. Acum tu eşti viaţa mea şi pe tine mă focalizez. Dacă greşesc, asta e. Mea culpa. Nu îmi pasă, ştiu că nu murim în sensul propriu al cuvântului ci murim cu fiecare despărţire de o persoană dragă de care ne îndrăgostim la un moment dat. Acum tu eşti în viaţa mea şi din acest moment te las să intri în ea,  mă las invadată de tine şi îmi place la nebunie asta. Nu mor acum, dimpotrivă, simt că îmi încarc toate bateriile şi am impresia în acest moment că stai chiar în faţa mea, de cealaltă parte a monitorului şi ne privim în ochi. Crede-mă, am lacrimi în ochi, acum tu eşti totul pentru mine şi nu vreau să sune deloc patetic chestia asta însă, în momentul de faţă, exact asta însemni tu pentru mine. Acum plâng de-a binelea. Nici eu nu ştiu de ce. E grav, vei spune. „Nu trebuie să îmi fac iluzii” îmi spunea cineva şi îmi spun şi eu, acum. Nu îmi fac, însă… îmi fac ! Mereu sper să cunosc pe cineva care să şi rămână în viaţa mea şi de care să îmi şi placă. De tine îmi place. De aceea plâng. Nu vreau să te pierd. Adică, mă rog… poate te voi „pierde” la un moment dat, dar nu acum ! Nu ştiu de ce mi-ai dat certitudinea că ar putea fi ceva între noi, ceva mai mult decât o simplă amiciţie şi admir lucrul ăsta la tine, serios ! Nu eşti ca alţi bucureşteni pe care îi cunosc, îmi pari un om de treabă, ataşat de mama lui şi extrem de respectuos şi asta mă omoară şi totodată mă determină să cred în tine. Nu vreau să spun cuvinte mari, dar aş vrea să fii „dragul meu” şi, te rog, adormi şi tu cu mine în gând, cum voi face şi eu când voi adormi în noaptea – deja dimineaţa asta – sau la un moment dat. Te plac aşa cum eşti şi nu vreau să te schimbi. Simt că tu eşti pentru mine. Nu pleca. Te aştept oricât. Am o viaţă la dispoziţie. Acum tu eşti prezentul şi viitorul meu.

Te sărut! Somn uşor !              

 

Azi, 28 iunie 2008

L-am chemat, niciun răspuns. NO way. Este prea ocupat să imi răspundă, prea ocupat să mai agaţe pe altcineva sau naiba ştie de ce. „Vrea linişte in viaţa lui”, cică… Nu mai contează şi faptul că se încăpăţânează să îmi răspundă, deşi e în direct. Naiba ştie ce aşteaptă, poate să mă umilesc şi să îmi repet invitaţia. Să aştepte mult şi bine că, deşi aş vrea… nu îl mai apelez. Mă mănâncă mâinile să mai vorbesc cu el şi tăcerea lui mă enervează, de câte ori caut să intru în vorbă cu el… se trece pe invizibil. Fuge de mine. Nu îmi pasă, sunt mult prea ocupată acum cu ale mele şi nu am vreme să mă cert cu el. Culmea este că nici măcar nu se mai ceartă cu mine, pur şi simplu mă ignoră. Ce este şi mai interesant este că nu mă şterge din lista lui…încă… şi nu ştiu de ce. ) poate îi trezesc amintiri ?m-aş bucura să fie aşa, înseamnă că pur şi simplu îi e teamă de mine, să nu îi trezesc anumite sentimente sau să nu îi stârnesc din nou curiozitatea. Se joacă pur şi simplu cu focul şi chiar cred că îi e frică de mine în momentul ăsta. Deşi eu… nevinovata de mine, nu i-am făcut nimic ! … s-ar putea să nu răspundă la telefon şi dacă îl sun. Îl las în pace. It is his fuckin’ problem. Cert este că chiar aşa şi este, şi pe româneşte. L-am respins şi nu se aştepta ) hehehehehehehehehehehehehehehehhehee. Să mor eu, chiar mă bucur. Deocamdată e prea orgolios. Şi faptul că nu ne vedem îl ambiţionează şi mai tare să mă uite. So what ? Life goes on, with or without him. Cred că în momentul ăsta chiar şi-ar dori-o. Dar nu vreau eu. Mă tot întreb dacă are rost, la urma urmei. Tot nu vrea ceva serios, adică să îşi vadă de casă şi de copiii noştri !

Chiar nu ştiu de ce, când ne întâlnim, să ne prefacem că totul merge ca pe roate şi el să înceapă să povestească şi iar să povestească ! Chiar nu mă interesează de iubitele lui de pe net…  Nu prea mai are ascultătoare sau, dacă are, sunt ca şi peretele iar vorbele lui se lovesc de un perete din care nu răzbate nimic. Nu multă lume ştie să converseze şi să întreţină o conversaţie. Majoritatea lumii e proastă. Aşa că… eu am devenit expertă. Asta îl enervează şi îl oboseşte. Faptul că vorbeşte cu atâta lume proastă şi chiar mi-ar recunoaşte meritele dar preferă să caute altele… care să vorbească la fel ca mine, tot speră să găsească pe cineva la fel… Ce fain că acum poate face comparaţii ! Nu există cineva ca mine, nu toată lumea ştie să asculte, lumea are problemele ei, nu prea stă să îl înţeleagă pe celălalt, aşa că… ştiu că sună a falsă modestie, dar chiar mă bat cu pumnii în piept pentru asta şi mă admir. Sunt femeia supersonică ! Dacă mai slăbesc un pic, voi fi şi mai şi ! hehehehhehehhheheheheheheh ce mă bucur ! îi e frică de mine. Cum vreau să intru în vorbă cu el, cum mă trece pe invisible. Hehehehehehehhe. I-am şi spus că văd că e pe invisible. Dar el face acum pe cocoşul şi pe ambiţiosul cu mine. Îl cunosc, îi ştiu deja toate „jocurile”. E şi asta o fază trecătoare. Va vrea să revină. Dar atunci să mor dacă îl voi mai primi ! Îl voi faulta cu propriile lui arme. Şi , vorba aia, „dacă e al tău, al tău rămâne, orice ar fi !” Nu-i aşa, Raul, dragul meu nepăsător? 

Adorm cu tine în gând. Oricare ai fi T U  acela, de astăzi ! Ti amo, amore !