Daca “Hell” inseamna si lumina este clar ca universul e atunci mai mic cu o secunda decat inainte de a fi descoperit eu asta…iar eu nu sunt neaparat mai desteapta cu o secunda inainte de a fi aflat ca Hell inseamna lumina si infern in alta limba. E ciudata omonimia lingvistica fiindca ea devine chiar antonnimie daca mergi pana la capat cu ecuatia devenirii tale in ceea ce a mai ramas din Ersatz-ul implinirilor. Nu imi pasa daca ei imi pun etichete si vor sa introduca in sistem alte date decat cele corecte, nu imi pasa daca identitatea deocamdata nu imi mai apartine… tot ce ma doare acum este o zgarietura de vreo doua zile si o mana amortita fiindca am adormit prea curand si prea mult intr-o singura pozitie, cea stanga se pare ca e de preferat pentru muuuulta lume de aici si de aiurea… Daca as fi fost mai desteapta cu doua secunde, viata mea ar fi fost si ea alta. ma bucur pentru ceilalti, din toata inima, pentru tot ce au realizat sau ce nu vor mai vrea sa realizeze in secunda asta in care eu ma aflu, la Augenblick-ul 2. Este acelasi noroi dar intr-o alta forma, e un melange de intestine care nu miros, pentru ca sunt spalate de vant, de sarea ramasa pe alocuri si de alte vremuri  – mai prielnice, se pare decat azi ale noastre – si, ceea ce e si mai intersant, este secunda trei. Ei, da, in secunda trei uiti ca existi, esti atat de bine conformat unor legi si unor substitute (nu neaparat academice), incat redevii spuma versurilor nescrise despre lumina. E lumina si nu intuneric cand intri in sala de clasa, e intuneric in zonele necunoscute a ceea ce inca nu stii dar e tot atata Hell cat e de mare Hell-ul , englezeste  vorbind, nu depaseste cu nimic Infernul dantesc. Coborand usor unul cate unul, cercurile dantesti devin concentrice si recunosti o Vita Nova care , din pacate, de aceea se si numeste asa fiindca nu iti apartine, e noua, e a altora, nu e a ta. Identificand sonor Hell-ul cu ceea ce nu imi apartine ajung la o interjectie : L-L-E-H, de la “lehamite”, poate… Redusa la un bob de mazare lumina poate sa fie inghitita la fel de bine de un cerc, unul frumos, spiralat pe interior, ascendent pe exterior, un adevarat Sein hegellian. Stiind ca Hell-ul miroase a pucioasa, mi-am cumparat stele care sa ii semene si m-am integrat si eu frumos in cerc. Nu am uitat scadenta eului si, la urmatorul TerminKalender stiu ca imi voi circumscrie frumos existenta, in stil european.

Vorbim de cultura si de ceea ce nu avem descris in curba lui Gauss de aceea pendulam intre matematica si poezie, intreaga viata dedicand-o ruinei unui numar sau permanentei unei litere, E sa spunem, din Hell care nu inseamna, culmea, infern ci lumina. Revin la persistenta acestui cuvant care pana acum il vedeam incarcat simbolic doar negativ si in care, dintr-odata, s-a facut lumina. Der Brot nu se mananca cu Hell fiindca Hell are acel regim special pe care il aveau pakistanezii inainte sa inceapa interminabilul razboi de azi de ieri si de toate hell-urile zilelor de maine.

Nu, nu incercati sa ma identificati. Nu o fac nici eu acum si pur si simplu nu imi mai pasa. Imi convine regimul meu de Blatt pe blat deocamdata si, recunosc, cred ca ar trebui sa alcatuiesc un dictionar al omonimelor lingvistice, prea ma obsedeaza ideea asta si chiar imi convine sa nu vreau sa descopar cum am invatat la scoala ca ar fi eviden si imanent, “universalii lingvistice”… ok, daca le caut cu lumanarea poate ca exista dar, revin la Hell-ul meu, unde e  aici omonimia lingvistica? e doar fonetica, semnficatul e total diferit de semnificant… si F. Saussure, cu toate sosetele lui albe sau prelungite de perdeaua asteptarilor unei corespondente intre imagine, sunet si inteles ar fi mandru de o posibila descoperire a mea.

Nu e nimic care sa imi placa si sa il consider al meu, identitatea mea, cum am mai spus-o, nu imi apartine. Robust, Hell-ul englezesc s-ar bucura sa semene cu celalalt si sa se scrie tot cu litere mari si sa insemne lumina. Pe mine nu ma deranjeaza. Cand nu e lumina , e hell, adica intuneric, cand nu e intuneric e orice numai Hell adica lumina nu. Este desigur un paradox dar e singurul care imi convine si in care traiesc acerb cu fiecare felie de paine cu branza ori miere si cu fiecare pahar de bere baut cateodata, cand se lasa seara si eu confund Hell-ul cu hell-ul. E un univers care nu ma deranjeaza, nicht storben mir, dimpotriva, incepe sa imi apartina si sa ma devina si, improscata acum cu adevarul noroios pe care il adulmec ma bucur sa nu ma scufunde si, desteapta cum e prima secunda, fata de cea de-a doua si a doua secunda fata de cea de-a treia, m-a invatat sa nu ma afund in necunoscut si, din contra, sa mi-l fac cunoscut.

Mi-au spus multi ca sunt complicate hell-urile astea, ca sunt prea multe ori prea putine, ca sunt prea destepte ori prea proaste, ca sunt intunecate ori prea luminate, ca sunt foarte corecte ori prea dezmatate. Mie mi-e “egal”, un cuvant asemanator cu cel invatat de mine cu sens figurat, nu propriu, ca in matematica, fiindca atunci ar trebui sa am un rezultat si … oricum tezismele astea nu ajuta pe nimeni.

Daca maine ma vezi in negru, nu intreba de ce. Eu nu am identitate, tu poti crede ce vrei, ma poti considera in doliu ori prea neagra ori prea amara, la fel ca si cafeaua de dimineata a lui tanti Neli, apoi ma poti intreba de ce nu am ales alta culoare. De ce? simplu. Baia mea e neagra, deci nu e a mea, bucataria mea e neagra, deci nu e a mea, mersul meu e negru, deci nu e al meu, hainele mele sunt negre, deci eu nu sunt a mea.

stop aici daca incalci o regula esti negru daca esti orb si te joci de-a baba oarba cu viata ta trebuie, cel putin, sa ai un baston alb in mana, sa te vada si ceilalti ce orb esti si nu sa ii deranjezi cu prostia ta asa acum daca ai o intrebare mai bine tine-o pentru tine sidacanucrezivezi ca Hell se inradacineaza cu hell si cu frunzele cazute de la karaoke pe copacul peste care de o saptamana nu a mai plouat cu atatea prepozitii la un loc.

stop spun Hell-ului care ma lumineaza ca exista inca un hell care sa ii suporte contrapartea micului marelui euluinoneului sinelui speculativ de care inca nu am scapat.

TÂNĂRUL SCRIITOR

REVISTA TINERILOR SCRIITORI ROMÂNI DE PRETUTINDENI ~Loredana Englisch despre Petre Bucinski

O ZI CU UN ÎNGER  

Suntem în faţa unui nou roman, al patrulea, ce poartă semnătura : PETRE P. BUCINSCHI, „O ZI CU ÎNGERUL NEGRU”. Nu ştim ce îl motivează pe poetul Bucinschi care şi-a depus armele poeziei în faţa prozei, mult mai speculativă şi, se pare, în ultima vreme, mult mai bine controlată dar din care nu lipseşte lirismul şi sângele rece.

O proză plină de forţă, cu repercusiuni asupra imediatului, ca o candidată la referinţe gemene cu intuiţia, identitatea şi puterea de identificare cu ceilalţi conferită de capacitatea de a se recunoaşte în oglinda lor, a oamenilor din afară şi a celui dinăuntru.

„ Dă-mi mâna, Aesia! Să fugim afară, viaţa trebuie trăită, lumea trebuie cercetată în ciuda tuturor obstacolelor. Ce naiba, Aesia? Până când să aşteptăm în această cameră de hotel? Tu nu înţelegi că universul labirintic al oamenilor din cotidian face parte dintr-o realitate absurdă? Tu nu vezi cum în aceste clipe amintirile vieţii noastre se suprapun peste cenuşiul vieţii cotidiene? Cuprins de o furie oarbă de îndrăgostit, mă arunc peste Aesia. O strâng în braţe şi încep să îi şoptesc la întâmplare cuvinte. Totul se clatină, ne clătinăm şi noi. Mă scol brusc în picioare. Încep să râd.”

„Ia aminte la ce îţi spun iubito, camera asta de hotel în care stăm de aproape două zile, a devenit brusc un spaţiu al unor oglinzi paralele între care se consumă conştiinţa mea. Privesc cu atenţie la tot ce mă înconjoară folosindu-mă de viziunea interiorizată unde liricul se combină cu amintirea. În tot acest spaţiu interior, tu eşti punctul central, un cadru cu tentă picturală.”

Sunt doar două citate semnificative dintr-o lume în care continuăm să credem cu încăpăţânare, suspansul constituie deliciul acestui roman psihologic, de dragoste, poliţist sau nonconformist. Oricum l-am încadra, observăm că personajele au forţă, o vigoare deosebită respiră dintre rândurile lui. Petre P. Bucinschi. În ceea ce îl priveşte pe scriitor este cert că încadrarea lui într-o clasificare tipică este imposibil de făcut, fiindcă nu se poate aprecia că romanele sale s-ar potrivi unui curent literar anume. Esenţa epicului se află la Petre P. Bucinschi undeva, la graniţa dintre epic, liric şi dramatic, intersectându-se cu fiecare în parte iar frazeologia scapă uneori rigorii pentru a aluneca în ritmul sincopat al postmodernismului. Este vorba de un alt postmodernism, nu de acela afirmat în eseurile unui Ion Manolescu, de pildă. Valenţele semnificaţiilor acţiunii sunt purtate sub carapacea personajului-narator şi a Aesiei, deşi triunghiul este complet abia odată cu adresarea directă către cititor : „În starea în care te afli acum, Aesia, dragostea este durere sau nu? Dar pentru tine, cititorule?” (p.114). Autorul lasă mereu impresia că „intermitenţele morţii”- ca să folosim sintagma din titlul romanului semnat de Jose Saramago sunt prezente – şi în creaţia de acum a prozatorului Bucinschi. O reconsiderare a morţii o trăiesc şi personajele din „O zi cu Îngerul Negru”, deşi aceasta nu se petrece ca la Saramago, unde oamenii nu mai mureau şi continuau să trăiască veşnic, sfidând ideea de moarte… dimpotrivă, aici moartea nu se lasă aşteptată, ea chiar se manifestă şi converge spre axa fundamentală, care sprijină relaţia de iubire dintre cei doi, personajul-narator şi Aesia. Este o iubire care transcende corporalitatea, aşa cum se petrece şi în celălalt roman al lui Petre P. Bucinschi, „Cocoşatul din muzeu”, unde sculptorul doreşte să se împlinească estetic şi spiritual, reconstituind trupul iubitei în acelaşi mod în care în această creaţie, „O zi cu îngerul negru” personajul-narator reconstituie relaţia de iubire dintre el şi Aesia, dincolo de ideea de sexualitate sau eros. La fel se întâmpla şi în relaţia dintre carnal şi pygmalionism într-un alt roman al autorului, „Jocul terţ”…

Obsedantul deceniu era un altul or, se pare că, pentru Petre P. Bucinschi el încă nu şi-a spus întru totul cuvântul şi mai are multe de adăugat. Poetul devenit acum prozator optează în operă pentru un discurs narativ în care obiectivul îşi dispută teren cu subiectivul, interiorul cu exteriorul, lăsând loc reflecţiilor chiar wittgensteiniene : „Gândeşte-te de exemplu mai mult la moarte – afirma Wittgenstein – ar fi, într-adevăr ciudat să nu apuci să cunoşti din acest motiv noi reprezentări, noi contexte ale limbajului”. Este ceea ce descoperă personajul-narator care vorbeşte de dincolo de moartea aparentă. Nu lipsesc din roman frazele cu înţeles gnomic, toate corelate cu ritualul chemării orfice a iubitei, o nouă Euridice, din tărâmul Îngerului Negru, nimeni altul decât reprezentantul cotidianului, al unei realităţi fade şi uneori cât se poate de banale… atât de nepotrivită cu profunzimea stărilor prin care trece personajul principal ! Am reţinut doar câteva dintre aceste „maxime” : „Vine o oră când copiii teribili trebuie trimişi la culcare” (p.50) sau „Există o dimensiune pe care trecerea timpului nu o alterează” (p.51) sau : „O femeie este un ansamblu de volume care joacă nişte reflexe”(p.66) şi aş încheia cu faptul că „Lumea şi dramele ei reprezintă în bună măsură proiecţia conştiinţei intime” (p.106).

Viaţa nu trebuie încorsetată într-un hotel de trei stele, lumina trebuie să pătrundă şi dincolo de încorsetarea autoimpusă ca formală unui conţinut ce formează epicul, fie şi pentru un roman. Stilul naratorului nu devine totuşi închis în sine ci închis pentru sine şi pentru Aesia, ca un fel de dualitate acceptată în sensul unei reflexii imperfecte, cea a Îngerului Negru în oglinda lumii. Esenţa romanului şi, totodată, punctul culminant al acestuia ar fi, potrivit unei păreri absolut subiective a subsemnatei, la pagina 64 : „Dă-mi mâna, Aesia ! Să fugim afară, viaţa trebuie trăită, lumea trebuie cercetată în ciuda tuturor obstacolelor. Ce naiba, Aesia ? Până când să aşteptăm în această cameră de hotel? Tu nu înţelegi că universul labirintic al oamenilor din cotidian face parte dintr-o realitate absurdă ? Tu nu vezi cum în aceste clipe amintirile vieţii noastre se suprapun peste cenuşiul vieţii cotidiene? Cuprins de o furie oarbă de îndrăgostit, mă arunc peste Aesia. O strâng în braţe şi încep să îi şoptesc la întâmplare cuvinte. Totul se clatină, ne clătinăm şi noi. Mă scol brusc în picioare. Încep să râd”, de parcă totul ar fi fost o mascaradă şi însăşi realitatea trece printr-un fals procedeu de autodisimulare într-o mască hâdă şi ironică. Goliciunea Aesiei este revigorantă sau vindecătoare ori ludică, după caz, ea nu este decât o accepţie a nudului sub formă de artă, o artă a afirmării şi a negării memoriei afective. Cât de aproape te poate aduce goliciunea de celălalt? Dar de tine însuţi? Cât de departe te poate înlătura? Nuditatea descompune şi recompune distanţele dintre doi oameni, dintre cei doi îndrăgostiţi, nu numai când este mimată de realitate.

Un roman ale cărui înţelesuri ne scapă, însă care se lămuresc în final… Aesia este victima iniţială a morţii, fie ea şi clinică,  personajul-narator şi, ca într-un joc cu măşti în care acestea sunt înlăturate una după alta, odată privindu-se prin oglinda mâzgălită cu pastă de dinţi şi din care se desprinde un culoar luminos, Aesia se desprinde de patul în care zace personajul-narator dintr-un motiv stupid şi moare la fel de neaşteptat, a doua oară sau,  poate… nu a murit. Efectele finale vin în cascadă, dacă nu l-am cunoaşte pe autor, am putea spune că el a încercat să creeze un artificiu, un fel de deus ex machina care să salveze adevărul din finalul romanului. Însă lumina de la capătul tunelului abia acum se vede din ce în ce mai clar, fiindcă tunelul nu s-a terminat, din el iese fum şi speranţă. O iubire a salvat o alta prin sacrificiu, o alta îi cade victimă şi, în final, aceeaşi iubire nu se poate salva pe ea însăşi, nici de dualitate nici de individualitate… Este ca şi cum Orfeu ar fi întors privirea spre noi, ştiind că şi noi vom cunoaşte iubirea prin Euridice însă la fel de bine ştia Orfeu că iubirea vine din moarte şi se întoarce acolo, fie şi pentru o simplă sau perpetuă despărţire…

Zâmbim, închidem cartea şi tindem să fim de acord cu autorul, pentru că noi toţi am putea să facem afirmaţia care precede şi ar putea încheia acţiunea romanului, ca o invocaţie retorică, un arc peste timpul poetic al lui Rilke, Edgar Allan Poe dar, mai ales, Ezra Pound, mutând tura la B7 şi creînd un cadru fulminant pentru triumful unui şah… mat, dar lucid totodată :

„O, Doamne, Dumnezeule, îmi vine să râd de modul în care amândoi jucăm teatru într-un deceniu obsedant ”… Dar noi ştim că „moartea ta, dragă Aesia, pare să continue acel reproş” adresat autorului însuşi. Aesia este cea care se cuibăreşte în inima oricărei mari iubiri, plină de patetism sau de durere, fiindcă ea este „neterminată, iar eu o continui. Îmi vine să râd, viaţa este atât de scurtă, iar noi suntem atât de vulnerabili”… în invulnerabilitatea noastră, am adăuga noi, optimiştii !

LOREDANA ENGLISCH

DRAGĂ FECIOARĂ MARIE, 

Să ne ierţi, dragă Măicuţă, am devenit răi, inadmisibil de murdari, murdărim lumea asta cu mârşăviile noastre, cu toată mizeria noastră materială, devenită acum mizerie sufletească.

Mi-e dor, Măicuţă, mi-e dor să pot răsări dintre cei buni, să am doar gânduri luminate dimineaţa, să nu îi mai las să mă înconjoare ca şacalii sau ca lupii când e Lună Nouă, aş vrea să le spun că mi-e dor să fiu eu… e atât de uşor să fii rău !!!

Dar nu mă aude nimeni… sunt deşteaptă pentru mine, proastă pentru ceilalţi, prefer să fiu idioată în sensul dostoievskian decât deşteaptă în sens becalian. Toată ţara asta behăie de proşti, Măicuţă, mă ierţi că spun aşa, dar cred că nici unii, nici alţii – nu sunt mai brezi, nu vor să fie mai trezi, vor să dormiteze în continuare şi să se înfunde în mâlul suburban al scursurilor societăţii… vor să-i împroaşte cu noroi şi pe ceilalţi, le e mai uşor aşa, le e mult mai uşor să fie răi decât buni.

Totuşi, ştii ce cred, Măicuţă? Într-o zi, Dumnezeu nu va mai suporta asta. Invocându-l, cei buni acum par neauziţi dar va veni o vreme când cei răi nu vor mai fi ascultaţi şi cei buni vor putea, în sfârşit, să reinstaureze… „Epoca de Aur”, în sensul ei bun… mi-e dor să fiu bună, Măicuţă. Lor nu le place. Ei mă vor rea, ca să le semăn, ei mă vor întoarsă la 360 de grade de la centrul fiinţei mele, uită că antropocentrismul este, de fapt, o calitate, că regăsirea identităţii de orice gen : culturală, socială, originară sau a fiinţei tale este, din nou, o calitate ! Ei vor să mă murdărească, Măicuţă, vor să îmi mânjească sufletul cu dorinţele lor meschine, cu ipocrizia lor, vor să îmi spele faţa şi creierul, îmi zâmbesc şi le văd surâsul perfid, plin de răutate şi cruzime, îi văd ca nişte ulii gata de pradă, pândind din prerii, îi văd cum mă pândesc şi vor să mă răpună…

Azi, Măicuţă, e mai rău ca pe vremea lagărelor unde au ars nevinovaţi, e mai rău ca pe vremea Gulagului căruia i-au căzut pradă atâţia oameni valoroşi, e mai rău ca pe vremea KGB-ului şi a lui Soljeniţân deci… Şi totuşi, uite-i, cât de bine se simt în nesimţirea lor, scuipă seminţe pe jos, îşi scuipă plămânii fumând, înjură de mamă şi de tată şi de orice dumnezeu existent sau inexistent, înjură când le e greu sau simt că le dai prea multă cultură pe pâine şi nu pot să o înghită, când le stai tu în gât, le suprimi dorinţa atunci când ei cred că încearcă totul şi cad în capcana sexualităţii primare, necontrolate, cad în deşeurile proprii lor mizerii scabroase, pentru care ar trebui să se reinventeze o Lună de fiere, înmatriculată cu acte în regulă nu ca la Pascal Brückner!  Ştii ce cred, Măicuţă, cred că nu îi interesează de ceea ce li se întâmplă, avea dreptate Eminescu, „Lumea e aşa cum este şi ca dânsa suntem noi”… Ce i-am mai putea schimba? Culoarea… acum e vioaie, are o gamă întreagă de culori, cândva era doar în alb şi negru, oamenii sufereau mai mult, dar erau mai curaţi.

Ce a adus cu sine această schimbare de culoare? Nimic, Măicuţă, absolut nimic, doar mai multe culori… dar până la curcubeu !!! ce drum lung… O să mă încumet să merg înspre înainte, aşa cum am fost învăţaţi de comunişti, o să continui să înghit rahatul ăsta, fiindcă aşa vor ei, tot comuniştii conduc şi acum, tot ei s-au îmbogăţit pe spatele celor naivi, pentru că au învăţat cum să o facă, tot ei au ieşit din scorburi de arbori şi din găoace de ou mânjit de mâl şi din găuri de şarpe, acum au tot dreptul să te înşele pe faţă, au dreptul să îţi ia şi bucata de pâine de sub nas, pentru că tu nu ştii cum să o ţii aproape, ţi-o iau şi pe aceea şi ajung să nu îi mai sature Pământul ăsta, Măicuţă ! Pâinea pe care o câştigi din greu este dată altora, cu buzunarele pline, care o folosesc în loc de mâncare dată la câini… Da, asta e valoarea pâinii azi, Măicuţă… asta e valoarea oricărei profesii considerată cândva de credinţă… Profesiune de credinţă. Profesorii ar fi imediat după prim-miniştri, pe locul doi în Nomenclatorul locurilor de muncă. Cine mai ştie astăzi ?! Cui îi pasă!? Mai există adevăr? Respect pentru sine? Respect pentru ceilalţi, o mână întinsă când ai nevoie de ea? Un burete care să îţi şteargă fruntea de efortul de a-i face oameni? Există pe lumea asta vreun zvon măcar că ar spune sincer „Bună ziua” şi că nu şi-ar pierde entuziasmul pentru ceea ce învaţă? Ce să îi înveţi? Să le spui că va fi bine? Care bine? Pentru cine, bine?… Pentru care din lumi s-au inventat culturile? Ce vor transmite generaţiile de acum? Culturi de câlţi, de cânepă ori de mac pentru opiu, eventual…

Mi-e dor totuşi să fiu bună, Măicuţă, să îi învăţ din ceea ce cred eu că e bine. Zic bine, „ceea ce cred eu că e bine”, fiindcă nu e şi „binele” pe care ei îl văd… vor doar răul fiindcă asta cunosc, vor să fie chinuiţi, fiindcă atât ştiu că au simţit, vor să fie reprimaţi de adevăr fiindcă trăiesc în minciună, vor să nu mai audă, fiindcă se prefac a fi surzi, vorba lui Diderot, vor să … nu le mai spui nimic, vor să îi laşi să hotărască ei. Vor să nu te mai asculte, vor să hoinărească în hotarele necunoştinţei lor şi totuşi…. oh, Măicuţă, îmi vine să urlu !!! Totuşi, sunt sensibili, atât de sensibili la ceea ce îi afectează încât, cu siguranţă, vor binele, vor să îl simtă, să îl recunoască, să îl facă, da, îl vor !!! şi atunci când se prefac că nu îl văd…

Bine, Măicuţă, recunosc, am obosit. E prea mult rău pe lumea asta. NU mai pot să lupt pentru metamorfoză, nu mai am puterea Alchimistului să schimb în aur plumbul care le apasă conştiinţele… nu mai vreau să îi trezesc. Pământul încă se învârte ori se mai revoltă cu vreun vulcan sau o bombă explodată experimental de NASA în zona deşertului Nevada, mai suportă încă flăcările prostiei lor, le mai incendiază pădurile şi le mai adorm atmosfera… gaura din ozon devine tot mai mare… aerul e tot mai greu respirabil… şi atunci, ce griji să îmi mai fac eu de salarii sau de faptul că nu se mai dau măriri şi dobitocul de Patriciu are curajul să afirme că „ne aşteaptă un război”… un război al conştiinţelor există de mult… ! Războiul bancherilor îl dau în continuare Rockefellerii, Securitatea doarme în continuare liniştită chiar dacă arestează sau bate oameni nevinovaţi apărîndu-i pe mojicii de politicieni, care şi ei se întind la os cât cuprinde, au salarii, firme, pensii, alte firme, alte asociaţii, funcţii peste “foncţii” şi tot nu le ajung banii, mai umplu şi buzunarele rudelor de gradul cinci, fiindcă se poate, mai cheamă şi pe verii din America să le arate casele lor… minunat de putrede pe dinăuntru de bogăţie, minunat de goale pe dinafară de gusturi proaste… Mă dor ochii, Măicuţă, dă-mi alţii, nu mai vreau să văd… dar ştiu că tot ce am spus aici a fost văzut de alţi ochi. Totuşi, Măicuţă, îţi mulţumesc că m-ai luminat cu propria-mi conştiinţă, că mi-ai lăsat această lumină, că mă ajuţi să văd îngerii în ochii lor, că mă ajuţi să îi recunosc atunci când îmi vor răul, că mă ţii departe de orice vină de a mă fi născut pe acest Pământ !!!

Te iubesc, draga mea Măicuţă şi te voi iubi întotdeauna, independent de religia lor, m-am săturat de micimea lor, să îi văd că Te cântă pe străzi şi cer bani pentru asta iar apoi, când un nevoiaş are dorinţa de a-i obţine, preoţii ridică din umeri şi spun că nu au bani… în schimb, pot invoca lipsa lor atunci când, în numele Tău, adună banii, culmea, tot de la nevoiaşi !!! Mi-e atât de silă de ei, Măicuţă, de aceea, eu Îţi spun, din suflet, eu Te iubesc, şi pe Tine şi pe Doamne-Doamne, ce nume o mai fi având acum, nici nu mai ştiu, îi spun aşa ca atunci când eram copii… fiindcă toţi Îţi suntem copii într-un fel, Te iubesc deci, cu tot, cu buzunarele mele goale, cu burta mea mai mult sau mai puţin plină de prostiile lor, ale tuturor care mă supără enorm, inclusiv eu sunt supărată pe mine că îi ascult în continuare, că le înghit aberaţiile şi comentariile nefondate, aculturale şi agramaticale, suburbane şi ingenue, uneori amuzante sau inocente dar… Te iubesc, de aceea, Te rog, primeşte-mă în braţele Tale şi nu mă uita pe mine, Păcătoasa, care azi mă rog pentru omenirea întreagă, mai ales pentru cei Răi, pentru că ştiu, sunt convinsă, voi deveni prin aceasta de un miliard şi cinsuteşaptezecişinouă de catralioane trei sute de trilioane opt sute de bilioane şi un miliard de milioane de ori mai puternică, de aceea, încă o dată o spun, nu îmi pasă de ei, îmi pasă de Tine, Măicuţă, de Tine, numai atât, Tu contezi pentru mine în lumea asta, Tu, Doamne-Doamne, mama,  şi cei care mă iubesc şi mă urăsc ori mă invidiază… !!!Puţin îmi pasă, eu tot îi iubesc. Atât mai contează din viaţa mea secătuită de vlagă din cauza politicienilor şi a ţării nesăbuit controlată şi gospodărită în care m-am născut. Să mă ierţi, Măicuţă, eu, pentru asta, nu am nicio vină !!!

Cu multă dragoste de mine, de lume, de Tine şi de cei ce mă muşcă de fund mereu, veşnic a ta,

Loredana

Să stai… să leneveşti, gândindu-te la oameni, la ceea ce ţi-au făcut ei ţie, la un bilanţ al rezultatelor pe care nu le ai, la toate acele lucruri pe care nu le-ai făcut… la minunea de a fi pe pământ şi nu în cer… de a trăi în infernul de aici şi nu în acela celest…

Să stai, să te gândeşti la ceea ce ai fi putut face de fiecare dată când ai ignorat pe cineva, un sfat bun de la un prieten, un profesor care nu ţi-a cerut altceva decât respect, un coleg care a vrut să te binecuvânteze cu un zâmbet, o desăvârşită reprezentare a zilei pe care nu ai vrea decât să o trăieşti, nu să o imaginezi… să leneveşti, să cazi într-o letargie aproape de spleen-ul simbolist şi să crezi că faci bine…

Să vrei să faci ceva cu tine însuţi şi totuşi, să nu faci nimic, să fumezi, să te închizi în norul acela de fum unde nimic nu mai contează, să faci să explodeze apoi realitatea ca un balon de săpun şi tu să fii în ea… atunci să îţi atârni ca nişte cercei la urechi adrenalina, să vrei să dormi în timpul orelor de conducere, să vrei să dormi în timpul orelor de română, de matematică, de engleză sau de geografie sau de… naiba să le ia, că sunt prea multe materii care nu ne interesează, prea multe informaţii pe care le primim degeaba, nu spune nimeni de războiul tacit dintre ruşi şi americani, de lumina de la capătul tunelului numit Petrom care vinde - în prostie, prin afaceri murdare – tot petrolul ţării, de explorările englezilor care pun stăpânire încetul cu încetul pe Marea Neagră sau Adriatică…. sau mai ştiu eu care, mare să fie… Nimeni nu vorbeşte cu tine despre cât de mult te fură la bani, cât îţi ia din salariu pentru aşa-zisul impozit pe care îl varsă în cele 400 de milioane ca salariu al unui pilot de la Tarom care mai primeşte şi pensia de 30-40.000 de euro. Cui îi pasă de tine? cui îi pasă de faptul că ei îşi bat joc de “demo” şi de “kratos” ce împreună ar trebui să îţi dea siguranţa democraţiei, a puterii poporului… Care popor? e prea adormit şi prea letargic, prea ocupat să îşi drămuiască firimiturile de pâine sau de avere ca să îi ajungă pe toată săptămâna, pe o lună, pe abonamentul de mobil ce îţi ia banii din buzunar, fie că vorbeşti, fie că nu vorbeşti la celular … ooofff ! care popor?!? cel care se uită la telenovele pentru că nu mai crede în iubire, cel care învaţă texte pe de rost şi îşi procură bani să îşi cumpere examenele vieţii, cel care adoarme la volan pentru că bea prea mult când nu trebuie şi cel care îşi risipeşte energia învăţând prostii şi nefăcând nimic inteligent? care popor? cel care nu cheltuie nimic pe educaţie şi dă banii pe maşini, femei şi cadouri inutile? cel care îngroaşă rândurile şpăgilor, ale mitomanilor şi ale corupţiei infinite în care se scaldă ca într-o mocirlă călduţă şi spumoasă? care popor? offf ! e mai bine sa doarmă. A ales somnul, somnul cel de veci pe timpul vieţii, a ales să se adoarmă ca să nu se mai trezească, a ales cotidianul banal al zilei de azi şi de ieri, cea de mâine e în renovare mereu… care dintre noi e mai breaz de atât?? nici unul, nici altul. Nici eu, nici tu. Nici nea Gheorghiţă… dar măcar el are o scuză, îşi face bine treaba, e consecvent cu el însuşi, a plecat în Germania, lucrează în construcţii, cei de acolo îl plătesc bine, el trimite banii acasă, pentru ca fata lui să îi cheltuie pe haine care nu îi folosesc decât la cluburi sau pe ţigări fine, care să atragă pe mahări, îi trimite banii băiatului care îi cheltuieşte pe produse electronice, noi jocuri care să îi ocupe mintea şi sufletul, banii lui se duc înainte de a ajunge la nevastă, pentru a plăti dările casei … şi atunci, nea Gheorghiţă, ca un om conştiincios ce este, unul care ştie valoarea lui 1 Mai muncitoresc, munceşte din nou, cară banii şi îi aduce ei…ei, lumii… lui, poporului din familia lui… care îl neglijează şi îl exploatează…. offf !  e mai bine să dorm !

Am închis apa. Măcar să nu mai curgă inutil. Alţii, din Africa, nici nu o au. Eu mă joc cu ea, cu baloanele de săpun ale realităţii mele ce mai mereu îmi lasă gura apă, mai mereu îmi lasă pofte şi o sete pe care nu reuşesc să o acopăr cu nimic, nici măcar cu o minge pe care să o mai pasez din când în când în alte tărâmuri… vreau să fiu eu … eu însămi. Măcar aici mă joc cu mingea în propriul teren, nu în terenul lumii, nici al realităţii. Nu îmi mai pasă de lume, de poporul meu letargic, de amorţeala oaselor mele. Vreau să dorm somnul cel de veci… toţi fac la fel, să îl dorm şi eu, liniştită, pe acea parcelă de vis a tinereţii mele pe ducă…

Hei, să nu îndrăzniţi să mă treziţi !!! poate numai atunci când nu vor mai plânge copiii după acei părinţi plecaţi departe, poate atunci când veţi da importanţă lucrurilor esenţiale din viaţă, poate atunci când mă veţi lăsa să fiu eu însămi şi nu mă veţi constrânge cu reguli stupide care aduc bani puţini şi lipsa pasiunii, poate atunci şi numai atunci, dacă îndrăzniţi şi merită, să mă treziţi! Până atunci însă, drumul e lung, emirul şi Mecca sunt departe… prea departe de lumea în care  ”Ca să pot muri liniştit, suferinţă, tu, pe mine mie redă-mă !”

- Uite, bă, şi la asta !

- Da, hă, hă, hă, hă, hă !

 - Mi-a fost profă.

 - Cine, asta, mă ? Hai să vedem.

- Oare scrie şi de mine aici ?

 - Cine, bă, aia ?

- Da, mă, a scris o carte, a doua cică.

 - Despre ce ?

 - Despre noi, bă, şi –

 - Şi trebuie s-o citim pentru şcoală?

- Da’ ce, bă,-i Eminescu?  Nu trebe.

- Bine, atunci dă-o naibii.

 - Da’ eu tot mi-o iau.

- De ce, bă?

- Are copertă faină. Mi-o pun în raft s-arate bine.

 - Da’ de când eşti tu, bă, colecţionar?

- Cine ştie, poate-o s-o citesc !

- Da, bine, lasă, nu acum.

- Hai, băi, să vedem măcar ce zice !

 - Hă, hă, hă, hă, uite, ăsta parcă-i Cosmin, prostu’ ăla de …

 Rina : – Sunteţi tare, doamna profesoară !  De dăm lucrare din prima oră…

Profa : – Nu te mai juca în oră, jocurile electronice sunt pentru puşti !

- Hai, bă, asta nu mai începe o dată ?

- Cred că scoate nişte perle…

 - Da, mă, veritabile, din… Marea Moartă !

CAPITOLUL I : NIMENI NU ÎNŢELEGE…

Nimeni nu prea înţelege cum e să fii prof. Cum e să fii profă, nu prof. Să fii o femeie, nici frumoasă, nici urâtă, nici bătrână, nici tânără, nici avută, nici săracă, nici dezaxată, nici handicapată, nici… nici. Şi sunt profe care mai şi scriu. Ca, de exemplu, doamna profesoară Mamina de la „Unirea”, tot profă de română, o femeie excelentă, cum o caracterizează elevii. Copiii o iubesc. A scris câteva romane şi poezii. Despre elevi s-a mai scris. Şi Mihail Drumeş nu e singurul care şi-a făcut un renume din asta, şi Ion Minulescu are un roman despre elevi. Dar despre profi, despre viaţa lor de culise nu s-a amintit nimic, poate ceva: pe ici, pe colo, dar în treacăt. Deci scriu. Scriu pentru că scriu. Dacă nu-ţi convine, deschide televizorul, aşază cartea pe genunchi şi picur-o cu grăsime. Aşa ! Mâine deschide-o din nou, măcar să vezi…

- Ce-i cu asta, bă !? Mă seacă.

- Şi pe mine.

Rina: – De unde v-aţi cumpărat inelul, doamna profesoară? E fain !  (fragment din romanul în curs de apariţie)

I knew
poezie [ Underground ]
pentru că e “trendy”…

- – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – -
de Loredana Elena Englisch [Lorelei37 ]

2009-03-27  |     | 

Insecta (2)
scenariu [ Teatru ]

cool

- – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – -
de Loredana Elena Englisch [Lorelei37 ]

2009-03-26  |     | 

SCRISOARE CĂTRE LICEENI, STUDENŢI ŞI

OAMENII ADORMIŢI

“Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveţi o şansă. Noi am fost fericiţi că am descoperit Coca-cola şi bananele şi am crezut că, dacă noi citim, şi ei vor citi. Şi că toţi vom progresa şi tara o să aibă scăpare.Noi ne-am înşelat. Unii dintre noi au plecat de aici. Câştigă bani acolo şi tânjesc după orasul ăsta împuţit. Voi, însă, voi aveţi o şansă. Voi, aveţi şansa.ă gândiţi la furat. E calea cea mai simplă. Ştiu că aţi aflat că aşa te îmbogăţeşti. Dacă ai pământ sau dacă faci afaceri cu statul. Ştiti voi ceva despre tva şi cum ai putea să-l furi, dar nu vă e încă foarte clar. Nu ăsta e drumul. Cu cât se va fura mai mult, cu atât se va construi mai puţin, iar copiii copiilor noştri vor moşteni un imperiu de cenuşă. Sunteţi tineri şi totuşi habar n-aveţi ce înseamnă un Bucureşti /Braşov unde se circulă normal. Dacă voi habar n-aveţi şi dacă Ei continuă să fure, gândiţi-vă la copiii noştri. Nu e nicio şansă.Citiţi. Citiţi mult. Citiţi tot ce vă pică în mână. Nu-i mai ascultaţi doar pe profesori. Citiţi orice, fără discernământ. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, căutaţi-vă între voi. Vedeţi care citiţi aceleaşi lucruri şi înhăitaţi-vă. Numai în haita de oameni deştepţi o să reusiţi. Unul singur dintre voi va fi mâncat. Zece însă, s-ar putea să reuşiţi. Gândiţi-vă de pe acum să-i înlocuiţi. Timpul lor trebuie să se termine. Trebuie să-i dominaţi. Dar nu cu gândul că veţi fura mai mult ca ei. Asta e calea simplă care vă va sufoca moştenitorii. Ce-o să faceţi cu milioanele într-un oraş mort? Ce-o să cumpăraţi, cu banii grămezi? La ce-ţi foloseste un Lamborghini când n-ai o autostradă? De ce să ai o vilă într-un cartier sufocat de inundaţii?Nu vă duşmăniţi profesorii. Sunt oameni amărâţi, din ale căror drame puteţi învăţa. Îşi dau priceperea pe un salariu de nimic şi vă învaţă carte. Nu vă bateţi joc de ei. Au muncit, şi nu e vina lor că părinţii voştri s-au descurcat mai bine. N-aveţi niciun drept să-i dispreţuiţi. Nu le sunteţi superiori. Banii părinţilor voştri nu vă reprezintă. Vă reprezintă doar ceea ce puteţi scoate pe gură. Aveţi grijă ce scoateţi pe gură. Vremea pumnului şi a bodiguarzilor a trecut. O să călătoriţi, iar copiii francezi învaţă carte, englezii la fel. Vă confruntaţi cu o lume care acum e mai deschisă decât oricând. Hoţii de la putere nu sunt în stare să vă spună cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu vă pot spune care e influenţa lui Schopenhauer în “Sărmanul Dionis” şi nici de ce este Eminescu un romantic întârziat. Foarte puţini o să vă spună cine a pictat “Cina cea de taină” şi de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca să facă un mare film. Ei vor şti doar să vă înveţe să furaţi. Iar calea asta, mai devreme sau mai târziu, se va înfunda şi ne va asfixia copiii.ă mai luaţi după ziare. Nu dau doi bani pe generaţia voastră, nu vă daţi seama? Pentru ei, cu cât sunteţi mai proşti, cu atât le va fi mai uşor să vă vândă orice căcat. Iar căcatul pe care îl veţi cumpăra va fi obţinut de la proşti, plătiţi pe măsură. Adică prost. Eleva porno este un exemplu. Nu citiţi ziarele. Citiţi câteva, cele care vă informează. Nu marşaţi la orice promoţie. Fiţi mai selectivi.fumaţi iarbă şi nu vă daţi în cap cu alcool, cu orice preţ. O să le daţi apă la moară inculţilor şi hoţilor de la putere. Le va fi mai simplu să vă catalogheze drept o generaţie de distruşi, iar banii destinaţi salvării voastre, îi vor fura. E timp şi pentru iarbă, e timp şi pentru tequilla. Acum însă trebuie să învăţaţi, pentru că în curând nu va mai fi timp pentru asta, căci veţi intra în viaţă adânc de tot, şi e mai rău ca în junglă. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.alergaţi după bani cu orice preţ. Banii trebuie să vă fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie să fie cunoaşterea. Cu cât veţi şti mai multe, cu atât veţi fi mai înalţi. Orice carte citită, orice lecţie învăţată, se vor aşeza sub voi şi vă vor ridica deasupra celorlalţi. Veţi domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decât asta. Europa cumpără inteligenţa. România nu cumpără nimic pentru că hoţii nu construiesc, hoţii fură. Nu uitaţi că vă fură pe voi şi asta trebuie să se oprească. O să auziţi toată viaţa de Napoleon şi de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii voştri nu vor şti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.Sunteţi tineri. Nu vă gândiţi că sunteţi slabi. Puterea voastră stă în curăţenie. Sunteţi curaţi, n-au apucat să vă mânjească, dar dacă dintre voi nu se vor ridica luptătorii, o să vă împroaşte cu noroiul străzilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picătură de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie să schimbaţi asta. Care e calea? Să citiţi. Literatura universală o să vă înveţe să deosebiţi Binele de Rău. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toţi deosebesc Binele de Rău. Din prezentul amărâtei ăsteia de ţări nu puteţi învăţa Binele. Binele puteţi fi voi. Şi cu cât veţi fi mai mulţi buni, cu atât veţi sufoca răul. Nu e imposibil. Daţi scrisoarea asta mai departe. Deveniţi buni, mai buni, cei mai buni şi răspândiţi-vă precum lăcustele.invidiaţi pe oamenii cu bani. Nu vă faceţi modele din băieţii de bani gata, din băieţii de oraş. După treizeci şi nouă de ani le va rămâne doar o listă lungă de femei. Or, trofeele astea sunt trecătoare. Când îmbătrâneşti şi trofeul tău va fi o babă. După asta vine singurătatea. Voi aveţi şansa să lasaţi ceva în urma voastră. Banii nu sunt Calea. Priviţi unde ne-a adus setea de bani.ă resemnaţi, asta nu duce nicăieri. Capul plecat, sabia îl taie. Protestaţi, luptaţi, protestaţi! Cu scop, însă. Nu degeaba, că altfel se transformă în lătrat. Învăţa-ţi legile. Învăţaţi-vă drepturile. Atunci veţi şti când are cineva voie să vă legitimeze. Veţi şti cum să luptaţi, dacă veţi şti legile. Apoi o să vedeţi că legile sunt proaste. Şi veţi înţelege că trebuie să le schimbaţi. Pare greu şi cere timp. Dar, Doamne, voi aveţi timp şi pentru voi nimic nu e greu. Voi nu înţelegeţi că SUNTEŢI SCHIMBAREA? Dacă voi lăsaţi ţara asta pe mâna hoţilor, atunci, de-abia copiii voştri vor mai avea o şansă! Căci şansa vine o dată la o generaţie. Noi am pierdut. Câţiva dintre noi, şi nu suntem puţini, vă putem ajuta. Noi suntem Flămânzilă şi Setilă, dar voi sunteţi Harap-Alb. Alegeţi dintre voi pe adevăraţii lideri. Să-i alegeţi şi să nu-i invidiaţi. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar şi coşmarul. Vor fi salvatorii voştri, dar se vor pierde pe ei înşişi. Liderii trebuie să fie dintre voi. Şi trebuie să-i căutaţi de pe acum. Uitaţi-vă unii la alţii în fiecare zi şi căutaţi-vă căpitanii. Altfel, veţi pieri odată cu noi. Şi atunci, porţile libertăţii ne vor fi închise şi EI vor câştiga. Cine sunt ei? Ştiţi foarte bine. Îi vedeţi în ziare, în fiecare zi.Salvaţi-vă! Salvaţi-ne! Este singura cale! Lupta cunoaşterii!! Şi, când veţi fi câştigat lupta cunoaşterii, de-abia atunci veţi cunoaşte să luptaţi cu adevărat!!!ă amăgiţi cu prezentul…

Salvaţi-vă în viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceţi?”

  TU D O R   C H I R I L Ă

Desigur că mâine e o nouă zi în care te întrebi ce să faci, oare ce mănânci, cu ce te îmbraci, te-ai plictisit de pantalonii ăia, de bluza aia, de felia aia de pâine, de tot ce e un ”ăla” şi o “aia”, vrei cultură pe pâine, de aceea citeşti “Ultimele zile ale literaturii” de Alexandru Matei… cred ca ai înnebunit, mai bine ai scrie zilele tale, mai bine ai folosi literatura ta, fiindcă prea te-au intoxicat toţi cu ideile lor… mai bine ai fi tu însuţi sau….. mai bine ai tăcea. Ştii că ideile mari îţi vin doar atunci, doar când taci…

Aprind o candelă în cuget şi mă rog să fii acolo şi să îmi îndrumi paşii nesiguri pe rumena boltă roşie de fum… îmi place întrebarea din poezia lui Blaga, ”Lumina raiului” :  ”Oare lumina raiului/ nu vine de la lumina /din flăcările iadului?”  Nu ştiu dacă aşa este, dar ştiu că în noi coexistă oricum două naturi, una pură, divină, minunată, înaltă, care te ridică pe cele mai înalte culmi ale gândirii şi ale simţirii şi o alta care te coboară pe cele mai întunecate trepte ale infernului şi uneori primează una sau alta… nici nu ştiu dacă le poţi controla foarte bine… Cert este că natura ta este duală, ai fost cândva perfect şi tânjeşti interior după eventuala perfecţiune dar tendinţele apollinice şi dionisiace se îmbină atât de strâns în jurul axei tale fundamentale încât… lumina uită să ţi se mai reflecte în ochi… şi atunci o cauţi în altă parte… cauţi jumătatea de sferă în alţi ochi… O iubire care să te cuprindă şi să te definească aşa cum tu nu mai ştii să o faci… o iubire care să te împlinească până la sânge şi înapoi, în lumină… să îţi refacă drumul drept către ceva ce speri să atingi cât mai curând…

Hei, de ce îţi ţii palmele pe ochi? mai ai timp să plângi? eu nu mai am timp nici să respir. Cu fiecare nouă rază sper să se termine concurenţa cu mine însămi cât mai curând. Nu mai am nici vreme să visez, nici să scriu, nici să cânt… decât în baie… râzând…

I-am spus lui tanti Leana că mâine se dă carne pe gratis la supermarket, între 6 şi 7 dimineaţa. A zis că nici nu mai doarme. Se va duce la coadă de la 12 noaptea. Apoi va cumpăra o sticlă de vin care e mai scumpă decât cartofii şi slănina cumnatei şi i-o va duce lui Nelu. Trebuie să îşi găsească sticla de vin la nas când se trezeşte. Aşa e Nelu. Nu îi pasă lui de copii, de ceea ce le pune pe masă, important e că are programul lui zilnic, din care nu îl scoate nimeni : dimineaţa merge la serviciu, la 5.30, are muncă importantă, de şef de fermă, nu poate lipsi, trebuie să fie acolo când se deschide ferma să nu îl fure pârliţii lui de angajaţi, numai săptămâna trecută i-au dat foc la îngrăşământ. Mănâncă toată ziua cartofi prăjiţi şi bea bere. Asta, la serviciu. Apoi vine acasă şi se culcă. Dar când se trezeşte vrea sticla lui de vin, dacă nu o găseşte face urât, se ia de copii, trânteşte, pufneşte, sparge. Aşa că… trebuia să îi cumpere “pâinea cea de toate zilele” adică “sticla cea de toate zilele”, indiferent cât era de scumpă.  Of, Leano ce naiba s-a mai ales şi de capul tău!!! Puteai să te măriţi cu Izbăşoiu, băiat bun, inginer… Da, dar ăla te ţinea de proastă, la cratiţă şi poate ăşi alerga iepele prin curţi străine… Ce? nu-i tot un drac? că parcă lui Nelu nu îi face de mâncare? că o tot freacă ăsta la cap parcă e nebun. Ba vrea aia, ba ailaltă … nu ştiu ce să mai zic. Ea era bună doar de mâncare, spălat, călcat… şters borâturi din când în când, avea el grijă să le lase… Ei, în fine… noroc cu copiii. Foarte buni. Băiatul învăţa la Liceul de Informatică şi fata se angajase la Orange, operatoare sau aşa ceva… în fine, îi mărise salariul, făcuse ceva contracte şi o avansaseră ăia. Ce bine de ea ! acum se mutase cu prietenul ei. Da… numai ea, Leana a rămas de izbelişte. Ea şi cu ăsta micu’ ce îşi va lua şi el zborul în Italia, cât de curând. Acolo îl aşteaptă ea cu familia ei… ea e bogată, mai mare un pic decât el dar… ce contează? nici nu va trebui să îşi ia bacalaureatul, zicea că i-a găsit ceva acolo… Ei ! dar se împute treaba şi în Italia asta… gata cu căpătuiala şi pe acolo, intră carabinierii ăia între români ca în brânză, îi goneşte de peste tot… da’ au şi făcut multe prostii, să îi ia dracu’ ! Numai ea îi ştie pe toţi prietenii lui Nelu care s-au dus care încotro să lucreze prin construcţii, că majoritatea românilor asta fac acolo, muncesc cu ziua şi… degeaba. După trei luni s-au întors, le-au luat nişte bulendre copiilor, au băut toţi banii şi … au venit cu coada între picioare. La fel cum au plecat. Alţii s-au apucat de comerţ, vindeau cartuşe de Marlboro de aici, furate sau furau de acolo genţi, maieuri, chiloţi mai ieftini… sau cumpărau chinezării… şi le vindeau acolo pe doi lei adică pardon, euro. Dar în metrouri făceau tot ce ştiau ei mai bine: se îmbătau, cântau, chemau lăutarii ocazionali, rromi, tot români doar! şi încingeau nişte chefuri în metrouri, în autobuze… de parcă toată lumea era a lor. Unii puţeau îngrozitor. Cred că nu se spălaseră cu lunile ori poate locuiau în barăci… Hăcuiţi de peste tot… ei, dă-i încolo, că nu se căpătuiau. Dacă vrei să munceşti, poţi munci şi la noi, nu trebuie să fii sclavul altora… Oricum, dacă te duci prin alte părţi tot străin rămâi, toată viaţa, aşa că… dar no, acolo parcă te apreciază mai bine. Pe ăla care e om. Ăla care nu e, poate sta şi în cap şi-n coadă că tot degeaba… stă. În sfârşit. Nu mai dorm. La ce naiba să mai dorm? dacă au zis ăştia că dau carne mocca mâine oi merge şi eu… poate prind vreo două oase şi pentru Mişu, câinele din colţ. Săracu’ de el, nimeni nu are grijă să îi mai dea câte ceva… Ce dracu’, măi, Leano, ce naiba te-o ţinut lângă ăsta? uite-te la el cum doarme, nici nu se sinchiseşte de ale casei, de tine… e cu aceiaşi ciorapi de trei zile… dar să îşi ia ciorapi curaţi, doar nu l-oi încălţa tu ! şi aşa ieri mirosea a parfum. Cine ştie ce muiere ieftină i-o fi stat în poale sau sub… poale. “Pfui, Doamne, iartă-mă, că suntem în Postu’ Paştelui…!” îşi zise Leana scuipându-şi în sân. Ha, fată, ce te-o găsit şi pe tine gândurile negre acu’. Nu mai are rost. Ăla micu’ pleacă şi el într-un an şi apoi îl laşi că doar nu o să îi speli izmenele o viaţă întreagă. Şi aşa s-a stricat ieri maşina de spălat. Până iei alta trebuie să îţi sufleci mânecile şi să speli cu mâna… of of… ei, dar acum vine vara şi va fi mai simplu. Georgică e băiat bun, te ajută el, e mămos şi e ca o fată, învaţă bine, niciodată nu ai avut probleme cu el… Nu a venit decât o dată beat şi atunci l-ai pus în pat cu taică-su şi i-a fost aşa ruşine când s-a trezit că te-a evitat toată săptămâna, îi era ruşine şi să vină să mănânce… şi-a dat el seama că a greşit, sărăcuţul… L-ai mângâiat atunci dar i l-ai arătat pe taică-său care întâmplător sau nu era mangă atunci şi el şi l-ai întrebat dacă vrea să ajungă ca el. El, în neştiinţa beţiei lui, a zis “da” însă nu ştia ce spune… te-ai supărat şi l-ai aruncat lângă Nelu. No, asta sper că i-a fost de învăţătură. O, de câte ori l-a lăudat profesoara la şcoală şi te ruga doar pe tine să te duci, chiar dacă nu puteai tot timpul şi de vreo două ori s-a dus şi Nelu dar l-a făcut de râs pe bietul băiat fiindcă s-a dus beat la şcoală, s-a luat de dirigintă şi de un părinte al unui coleg… ah… ce viaţă ai avut şi tu, Leano… şi acum stai aici la coada asta la care nu e nimeni… pustiu… Uite şi la ăla, a venit să se pişe… lângă tine… de parcă nu avea unde. Nu te uita aşa insistent la el, să îl ia naiba, trage-ţi baticul pe ochi, aşa, fă-te că plângi, aşa, dacă nu, dă-l naibii în gând, nu îl băga în seamă, poate e beat… Da, e beat… vine spre tine. Auăleu ! ce te faci ? trebuie să fii tare.

“Leano, fa, Leano, ce dracu’ faci aici? iar ai adormit în coteţul de găini? iar te-ai îmbătat, fa, nebuno!!! trezeşte-te… hai, că e 5, trebuie să te duc acasă să îl pregăteşti pe băiat la şcoală… Fir-ai tu să fii… Te-am trimis să tai o găină şi tu…”

“Carne… pe gratis, între 6 şi 7… dimineaţa, acolo… am vrut să fiu prima, apoi a venit ăla… nu ştiu cine era, cred că era beat, poate m-a violat, nu ştiu…cine era? ăla…?”

“Erai tu, nebuno, tu erai, iar te-ai îmbătat ca o nenorocită, dacă nu ai fi mama copiilor ăstora te-aş lăsa dracu’ dar ce să fac? eu am ferma asta, vreau să vă ţin pe toţi şi tu faci pe nebuna… e a doua oară săptămâna asta ! Trebuie să te duc dracu’  la dezalcoolizare…nebuno! Fa, m-auzi?”

“Te-aud, te-aud, da’ spune, a început să se dea carnea aia?”

“Ce carne, nebuno?”

“Carnea… pe gratis… între 6 şi 7 dimineaţa… eu… am stat la coadă şi…”

“Nu se dă nicio carne gratis, nu ştiu ce e în mintea ta, lumea e în criză mondială şi ţie îţi dă cineva carnea pe gratis, că e prost…! eu nu iau şi nu dau nimic pe gratis şi tu … visezi! hai, hai să mergem acasă! pune mâna pe după gât… aşa… phui… ce puţi ! ce dracu’ ai băut?!”

“Măi, Nelu, eu beau de necaz, spune tu, mă, Nelu, tu mai ţii la mine? aşa, un pic măcar, spune-mi…! că eu ţi-am făcut copiii ăştia, Nelu, pe amândoi, uite, de aici au ieşit (arată de unde) şi tu nici nu te mai uiţi la mine acum…”

“La ce să mă uit, fă? nu vezi în ce hal eşti? halal mamă au copiii ăştia!”

“ Da, dar eu, Nelu, eu sufăr mult şi ţie şi nici lor… nu le pasă de mine… eu sunt bună ca roabă, atât…”

- Hai, femeie, ai adormit? stai la coadă? ce naiba faci? e şase ! a deschis magazinul ! intri sau…?

Leana îşi şterge ochii. Plânsese. Sau se gândise prea mult. Sau dormise cu gândul la Nelu. Sau adormise. Nici ea nu mai ştia. Era la cantina săracilor şi aştepta raţia lunară… Nelu o părăsise de mult… copiii îi erau care încotro… auzise că George al ei avea un copilaş dar nu voia să ştie de ea… se împlineau în vara asta 10 ani, 10 ani lungi, înrădăcinaţi în lumina aurie a cosiţelor ei împletite… zece ani în care a căutat să fie alt fel. E mai bătrână şi mai singură acum. De Ioana nu mai ştie nimic. Ajunsese prezentatoare la TV, o văzuse pe un canal de ştiri dar… nu mai vorbea nici ea cu mama ei… De Nelu auzise că se recăsătorise la un an după ce o lăsase în spital, când era să îşi taie venele… Hehehehehehe, râdea în sinea ei, se uita la TV, poate prea mult, auzise că asta, cu tăiatul venelor, era la modă, că era şi ea ca ăia, cum naiba îi cheamă? – EMO. Care se lăudau că li se urăşte cu viaţa şi vor să fie mai mult băgaţi în seamă… că simulează sinuciderea sau chiar o fac… fiindcă sunt foarte emotivi sau sensibili şi nimeni nu îi înţelege. Dracu’ să-i mai pieptene! Of, Leano, ce s-a ales de tine! tttttt. “

- Gata ? hei, gata?

- Sssst. Nu întrerupe. Dacă nu ştii, se filmează. Mâine e rândul tău.