LAURA ŞI CEAŞCA DE CAFEA
Era bucuroasă să afle că el o iubea.
Nicicând nu dorea să îl amăgească doar cu vorbe sau cu mângâieri false. Totuşi, era o mare artistă, ştia că, atunci când îi pregătea cafeaua de dimineaţă, el nu avea altă plăcere decât să soarbă cu nesaţ din ea, din a doua la fel, apoi pe Laura să o uite acolo, în mărgelele din lichidul maro închis… sau crem, dacă punea şi lapte. Georg bea întotdeauna cafeaua cu lapte.
Da, se întâmpla uneori ca ea să uite. Atunci el devenea nervos, agitat… fără laptele care să aline tăria cafelei. Laura îi aflase secretul. Ştia că în familia lui, din tată în fiu, din bunic în străbunic, din mamă în bunică şi mai departe, toată lumea bea foarte multă cafea. Laura nu ştia de ce. În familia ei se bea doar una pe zi şi una după-masa, nici vorbă de cafea seara. Laurei nu îi plăcea când se enerva. Îi spunea cuvinte urâte, şi el le credea, i le întorcea. Laura era sigură că de la cafea i se trage. Ea nu bea cafea seara, însă de când îi cunoscuse familia, de când toţi îşi făcuseră un obicei din a prepara lichidul negru seara, de atunci bea şi ea.
Nu ştia ce îi plăcuse mai întâi la Georg. Poate îi plăcea că el avea grijă de cum arată, poate îi plăcea că nodul lui de cravată era întotdeauna perfect. Cămaşa impecabilă. Evident, era şi contribuţia ei. Ca scos din cutie îi plăcea să îl vadă mereu. Câtă silinţă îşi mai dădea ! se bucura, pe de altă parte, că îl cunoscuse pe Georg. Familia lui avea descendenţe în comunitatea de saşi stabilită în Braşov. Întâi îi cunoscuse bunicii, erau foarte cumsecade, o invitau mereu la cafea şi prăjitură. Apoi îi cunoscuse părinţii. Mama lui era foarte severă, iar tatăl lui era un om blând, cu vorba caldă, o fire de artist, căruia îi plăcea să deseneze, să picteze, îndeosebi păsări şi flori. Nu era prea vorbăreţ şi prin atitudinea lui de om împăciuitor şi înţelegător spunea multe. Totuşi, Georg se simţise dintotdeauna atras de severitatea mamei. Probabil era o disciplină pe care doar aşa şi-o putea închipui respectată. Dacă crede şi face tot ce mama lui îi spune. Îşi făcuse cumva un scop din a o mulţumi , pe mama veşnic nemulţumită… din a dobândi măcar o vorbă de laudă pentru ceea ce făcea pentru ea sau pentru el, ca să fie remarcat de ea… Complexul lui Oedip, am spune. Asta dacă am vrea să fim răutăcioşi, pentru că nu se punea problema, desigur, ca Georg să fie atras sexual de mama lui. Nici în subconştient nu exista ideea, dar căuta cumva aceeaşi înţelegere şi aceeaşi duritate, exprimată sau nu consecvent în atitudinea de disciplină impusă de severitate, la soţia lui, Laura. Ei bine, Laura nu era aşa. Georg se înşela amarnic în privinţa ei. Desigur, şi Laurei îi plăcea cafeaua şi parcă mereu îl invidia pe Georg când rămânea mai multe ore în apartamentul mamei lui de sub al lor şi povestea ore întregi la o cafea… Laura îşi imagina tot felul de prostii, cum că el ar rămâne acolo mult ca să… nu îndrăznea să pronunţe cuvintele dar se întreba cum, după moartea tatălui său, ei au fost de nedespărţit, el şi mama lui… Punea asta pe seama imaginaţiei ei bogate şi pe faptul că mama lui, rămasă singură, avea nevoie de un sprijin şi că îl găsise în el, în unicul ei fiu. Hmmm. Era cam greu de luptat cu astfel de prejudecăţi. Laura voia mai bine să nu se gândească la lumina ochilor ei. Asta devenise el între timp pentru ea.
Ea căutase la început, sub o atitudine de răceală, să nu îi arate tot ce simte pentru el. Apoi observă că, fără să vrea, îi scăpau mai ales dimineaţa, în timp ce el îşi sorbea cafeaua, acele mângâieri, gesturi tandre de protecţie ce nu ştia de ce el i le trezea atât de pregnant în fiinţă, de parcă avea în faţă un copil, un copil mare, cu pielea fină, cu ochii mari albaştri, cu stângăcia unor gesturi şi obişnuinţe rele pe care ea voia să le domine, îşi dorea să îl protejeze, să îl înveţe sau să îl mângâie cu duioşie. Nu ştia de ce el îi trezise astfel de sentimente „materne”. Să i se fi transmis telepatic atitudinea mamei lui faţă de el din tinereţe ? asta să îl fi atras pe Georg la Laura ? că îi semăna cumva mamei ei ? Nu voi să se mai gândească. Era de ajuns pentru o zi. Uite cum i se scurg picăturile de cafea pe lângă buze, pe care el le şterge cu dosul palmei. Apoi se uită la ea şi râde, ştie că ei nu îi place când face gestul. Apoi îşi strânge pumnul mâinii drepte şi se şterge cu el la gură după ce termină de mâncat… Modul în care adună cu degetul umezit pe limbă firimiturile din farfurie…
A mâncat tot. Se pregăteşte să meargă la muncă. Ea ar vrea să îl oprească, să îl strângă în braţe. Mereu îl îmbrăţişa ca pentru ultima oară, nu ştia de ce. Pur şi simplu. El pleca la muncă, era liniştit, apoi o suna mai târziu să îi povestească ce făcuse, să o întrebe dacă nu cumva voia să îşi facă drum pe acolo şi să îi aducă o cafea. O c a f e a. Nu prea tare, dar amară, de o amăreală un pic îndulcită de lapte, care să îi pregătească restul zilei, care să îi rămână pe buze ca el să o savureze cu toate papilele gustative, să îi trimită senzaţia în creier şi de acolo să îi vină liniştea şi concentrarea de care are nevoie ca să imprime muncii o calitate deosebită… o c a f e a. Nu voia neapărat să o vadă pe ea, nu îi spunea că îi era dor de ea, voia doar cafeaua. Dacă ea i-o aducea, era cu atât mai fericit; la urma urmei nu conta cine i-o aducea, conta cafeaua, cafeaua lui… cea dătătoare de linişte, de mulţumire sufletească, un mic extaz care să complimenteze o zi, oricât de grea ar fi… Ea îi ducea cafeaua. Se întorcea cu aceeaşi părere de rău că el dorea mai mult cafeaua decât pe ea la ora amiezii. După aceea pleca resemnată acasă. Îl aştepta. Când se întorcea de la muncă, primul lucru era : o cafea. Pare ciudat ? nu este. E ceea ce el îşi dorea cel mai mult, de parcă în momentul acela uita de ea, de ceea ce însemna pentru el, de cămaşa călcată ca din cutie, de costumul impecabil pregătit de ea, de pantofii lustruiţi în fiecare seară sau curăţaţi de mizeria pe care el o aducea. Era ofranda ei zilnică, să îl „lustruiască” din răsputeri, ca el să strălucească zi de zi alt fel, deşi el nu punea mare preţ pe osteneala ei. Dimpotrivă, uneori parcă uita câtă silinţă îşi dădea ea şi venea cu geaca sau costumul pătat ori murdar de praf ori de mai ştie ea ce… mereu spunea că aşa arată hainele oamenilor care muncesc, că nu poate fi decât o bună imagine pentru el şi că pe el îl interesa cel mai mult ce avea în cap, nu ce se întâmpla cu hainele lui…
Ajunsese să invidieze într-un mod ciudat cafeaua. Modul în care el sorbea din ea, ca dintr-o cupă cu ambrozie, ca dintr-un lichid extatic. Al vieţii. Al morţii. Sau al amândurora.
Veni apoi acea dimineaţă. A c e a dimineaţă. Cum se întâmplase, nici Laura nu mai ştia exact. Ea nu greşise cu nimic, zi de zi, după fatidica vineri dimineaţa, îşi repetă mental gesturile, ce îi spusese, modul în care îl îmbrăţişa, ca de obicei, înainte să se aşeze la masă, după ce luau micul dejun, ca ultima oară.
Se trezise mai devreme. Era neliniştit. Laura nu îl mai văzuse aşa, dar bănuia că e din cauza cafelei, pe care nu o băuse încă. Se duse la baie. Se pieptănă. Era primul lucru pe care îl făcea în fiecare dimineaţă. Apoi se punea să cugete pe WC sau doar se punea în ecuaţie pentru noua zi. Apoi, dacă barba îi crescuse, se bărbierea. Ştia că Laurei îi plăcea obrazul fin, al pielii albe, ce contrasta frumos cu ochii lui albaştri. Apoi s-a îmbrăcat, cu greu, tot neliniştit (ceea ce nu făcea niciodată înainte de cafea), apoi se aşeză la masă. Era o masă frumoasă, cu tot ce trebuia pentru micul dejun, cu pâiniţele mici, pline de seminţe, moi, încălzite în cuptor, cu untul mereu bun ce putea fi întins oricum, îngheţat sau nu pe pâine, cu brânza de trei feluri : tip caşcaval cum îi plăcea lui, Emmentaler, apoi camembert pentru ea, apoi pastă de brânză proaspătă, salam şi şuncă pentru el… Masa părea mai bogată ca niciodată. El, ca nicicând, mâncă şi lăsă plăcerea cafelei la sfârşit. Laura parcă nu voia să remarce schimbarea de tabieturi. Sorbi din cafea… Laura invidie cafeaua din chiar acea clipă, în care o pregătise, înainte ca el să soarbă din ea în dimineaţa aceea…se sărutară, pasional, Laura voia să îi înlocuiască savoarea cafelei, se gândea mereu că măcar în dimineaţa aceasta el va uita de lichidul ce-i aducea extazul… sorbi cu nesaţ din buzele lui, încă o dată şi încă o dată… el părea ameţit de ce i se petrecea dar apoi a respins-o, delicat, apropiindu-şi buzele de ceaşca de cafea. Luă două, trei, patru, cinci înghiţituri. Se pregătea să se delecteze cu plăcerea conferită de cafeaua zilnică, dar… faţa i se înroşi dintr-odată, se înecă, tuşi, apoi şi tusea i se înecă, se făcu vânăt la faţă, încercă să spună ceva. Laura fugi în bucătărie după un pahar cu apă şi zahăr cum ştia că ar face bine în astfel de situaţii şi apoi el, căzut la pământ, până ca ea să îi dea să bea din paharul cu apă, suspină de câteva ori şi…trupul i se convulsionă, încercă să se agaţe de Laura, dar se prăbuşi pe parchet, fără vlagă. Laura nu ştiu ce să facă, îngrozită, începuse să îşi smulgă părul din cap. Mama lui, alarmată de ţipetele ei ajunse în faţa apartamentului, se sperie de imaginea lui Georg căzut la pământ, aruncă o privire mesei cu micul dejun şi cafelei răsturnată pe faţa de masă, de parcă întreaga ei viaţă era în acea ceaşcă răsturnată şi, pentru prima dată, o privi cu ură pe Laura. Ea părea că nu înţelege. Privirea mamei lui Georg era mai mult decât acuzatoare. Se aruncă spre ea, dar mâinile îi rămaseră în aer, faţa i se congestionă şi căzu lângă fiul ei, ca într-o ciudată îmbrăţişare. Ce era de făcut ?
„Cafeaua, doar ceaşca de cafea e de vină, ea mi-a răpit ce aveam mai scump, ea, cafeaua, cafeaua e de vină, cafeaua ca fea ua !!! CAFEAUA E DE VINĂĂĂĂĂ !” urla neîncetat Laura. Îşi pierdu minţile.
Da, cafeaua fusese de vină pentru viaţa ei.
lorelei37
