A fost odata ca niciodata o fata. Batrana. Atat de batrana – in gandire – incat nu mai stia nici tabla inmultirii. In schimb, avea dulapul plin…
De vise. De cartofi, de ciorapi nespalati (intr-o punga ascunsi bine in fundul sifonierului, de care isi amintea tarziu si ii spala repede, repede). De vise. De rochii, multe rochii, pe care le imbraca aleatoriu, in functie de vreme. La vreme roz, rochita roz. La vreme de ploaie, rochia gri tip sarafan peste camasa gri cu guler alb. La vreme de ninsoare, purta o caciula a bunicii peste palaria cu voaleta. La timpuri de restriste se imbraca clasic dar frumos, cu un costumas kaki cu danteluta galbena, cu bluza aceea cu volanase multe, pe alocuri cu dantela galbena rarita… La vremuri de criza… ooo ! la vremuri din astea grele, deci asa cam ca acum, Viola se imbraca foarte elegant, cu o rochie neagra lunga, pe linia corpului inca zvelt, la frumoasa ei varsta de 20 de ani… ori trei plus trei luni implinite, si cu un decolteu adanc, pana aproape de buric. Nu-i este teama ca i s-ar putea vedea parul de pe barba sau dintre sani, pe care il smulge dinainte, delicat, cu atentie sporita, cu penseta de sprancene. Rochia este foarte frumoasa, chiar asa, decoltata si fara maneci dar ea stie cum sa isi ascunda pielea flasca ori parul de la subsuori, sub o capa de nurca, da, capa e ca un bolero, pana aproape de brau. Mainile ei indemanatice au cusut repede doua false maneci din captuseala si le-au prins in “mos si baba” ca nu cumva sa se desfaca…
Viola era inca zvelta. Si azi era vineri. Ce frumoasa s-a facut ! fiindca nu mai avea ruj, a taiat o sfecla si s-a frecat pe buze pana s-au facut de un frumos rosu vinetiu, pe care l-a imprastiat un pic si pe pometi. Apoi a incaltat tocurile din tinerete… monturile nu i-au dat pace si doar holul casei l-a parcurs pe tocuri, in fata usii schimband cu o alta pereche de pantofi, un pic sleampata – dar comozi la atingerea pielii fine de sarpe sarutandu-i calcaiele. Imbracata frumos, machiata, la ochi, de asemenea, cu un pic de funingine din hornul casei unde incalzea cu lemne (pentru economie !), Viola era foarte frumoasa, asa cum se spune in popor : “Din spate liceu, din fata – muzeu”… Dar asta o spun doar gurile rele. Gura ei invinetita parea o sarutare a mortii pe fata ei livida. Isi luase poseta cea mai scumpa, din Australia, (de cand vizitase continentul intr-un grup de single) si, desi mirosea a naftalina un pic, a luat din baie o sticluta de parfum cu pompita si a pulverizat pe toata suprafata gentii, de la distanta si, in interiorul ei, mai mult. Unghiile false fusesera lipite cu grija, dar nu cu gel, sa nu se mai dezlipeasca si sa fie dureroase cand ar fi crescut, ci folosi un lipici usor, care la un jet de apa foarte fierbinte se desfacea.
Viola pasi apoi usor spre iesire. Lua cheile din cuiul de dupa usa si incuie de doua ori. Se va plimba pe Republicii, apoi va cobora pana la Livada Postei pe Calea Muresenilor (azi nu va intra aici, fiindca doar miercurea sunt concerte gratuite…) si apoi va cobora pe langa Aro, prin fata cladirii Universitatii de Litere de pe Bulevardul Eroilor (titlu al unui roman celebru de acum… sau de mai inainte) ca sa ajunga la magazinul Star, unde va urca la etaj, in barul de pe colt, pentru a bea o cafea. E traseul ei obisnuit.
Dar azi era vineri. Vremuri de criza. Viola era in criza sentimentala. Anul trecut intrerupse o legatura cu un mai tanar cu doi ani domn, fiindca el i-ar fi replicat ca ea, Viola, nu este destul de pasionala in pat si ca nu are initiativa. Hmm! se gandi ea cand pasi apasat pe treptele magazinului. “Eu ! nu am initiativa ?! dar cine i-a sugerat lui Igor sa fie legat de pat cu salul meu cel mai scump ? Cine i-a adus bikinii cu pene sa se imbrace pentru a parea mai sexi ? eu, eu, eu !” Viola inghiti in sec, gandindu-se la nerecunostinta partenerului caruia ii daruise un an din viata. Un an, in care ar fi putut face atat de multe!… Amanase excursia din Grecia, fiindca se cunoscusera pe acel peron de autocare din gara. El a fost foarte sarmant cand a abordat-o, si-a tuguiat buzele, i-a sarutat mana, s-a aplecat ca un gentleman si s-a prezentat : “Igor Novac ma numesc. Imi permiteti sa va invit la o cafea ?” Nu va uita Viola privirea aceea, cu ochii umezi, calzi, apoi salul si manusile din matase galbena ! Ah…! de aceea si-a cusut singura costumul kaki , de aceea, pentru el! Manusile acelea galbene… salul galben… de matase ! Ooo, insa parfumul ! “Aigner” doar barbatii rafinati poarta. “Pentru un bun parfum, trebuie sa ai si atitudinea necesara”, cugeta ea adeseori. Pe Igor il iubise. Experimentase cu el imposibilul. Da, imposibilul !
Alese aceeasi masa si se aseza. Comanda, da, o cafea. “Imposibilul”, se gandi Viola, si zambi cand isi aminti de un anunt din ziar pe care chiar ea il alesese sa ii faca pe plac. El ii povestise de fanteziile lui sexuale si ea nu dadu inapoi. Daca in tineretea primilor 20 de ani nu incercase, o va face acum, la triplul varstei ! Nu ii pasa de nimic. Ii aratase anuntul lui Igor intr-o duminica dupa-masa. El ii vorbea mereu de “swing”, tot spunea ca e ceva modern, ca el, ca vaduv acum, se simtea foarte singur si foarte plictisit, fiindca avusese o bogata viata cu sotia lui, mergeau la baluri de societate, la petreceri, invitati de prieteni ori pe care le dadeau la ei acasa, jucau carti (indeosebi poker pe dezbracate) si se amuzasera impreuna teribil. Infarctul sotiei, cauzat de sufocare (cureaua de la pantaloni din jurul gatului fusese prea stramt legata…) l-a mai potolit si acum isi traia linistit viata, pana cand a intalnit-o pe Viola…
Femeia aceasta cu fata ca de ceara, avea totusi ochii vii, de un frumos albastru intunecat, nu purta ochelari (avea lentile de contact!) si se tinea foarte mandra pe tocurile de 10 cm. Igor o adorase de la inceput. Linia fina a dresurilor, taietura din decolteu, pantofii de lac de un rosu aprins, la fel ca cel de pe buze – il vrajira si pur si simplu se duse spre ea. Nici nu ii trecea prin minte ca femeia i-ar fi acceptat invitatia. Dar se hotara sa incerce. A vazut ca nu era in zadar… femeia asta traise multe la viata ei, avusese multi barbati (ca fosta actrita la Teatrul de Comedie) dar numai pe unul, spunea ea, il iubise. Ca un facut, in ziua cand ei s-au despartit, el luase tramvaiul, pur si simplu se incapatanase si nu voise sa parcurga cei cativa pasi pana in parcare. Statia de tramvai ii fusese fatala. Un sofer beat intrase din plin in mijlocul tramvaiului, chiar la usa unde el astepta sa coboare. Impactul a fost puternic, capul i s-a lovit frontal de bara din metal, apoi in cadere, ceafa a nimerit intr-un colt de geam carat de un pasager. A murit pe loc ! 25 de ani ! 25 de ani plansese si Viola dupa Raul Montriac. Ce artist celebru ! ce figura de vis ! orice rol i se potrivea de minune ! descendenta pe jumatate franceza avusese intotdeauna un rafinament aparte asupra formatiei lui profesionale… Dupa moartea lui, Viola parasi Bucurestiul, se muta in Brasov. Teatrul “Sica Alexandrescu” de aici i se parea serios si disciplinat, conform cu regulile ei, desi nu platea artistii foarte bine… ca peste tot… , nu era vina directorului, desigur.
Indirect, Viola il cunostea. Parintii fusesera bune cunostinte cu ai lui si se vizitau cand ei erau mici. Dar Viola nu se folosi de cunostinta aceasta niciodata, nici macar sa obtina un bilet la teatru in cadrul Festivalului de dramaturgie, niciodata. El deveni bun regizor, putea sa o distribuie in majoritatea pieselor, caci ea era o actrita buna, juca drama la fel de bine ca si comedia, dar nu se supara cand el nu o alegea. In plus, el nu o recunoscuse niciodata. Copil fiind, directorul de acum fusese prea timid iar lumea in care el se invartea azi era una publica, prea straina de visele de acum ale Violei.
Igor nu se gandi nicio clipa ca femeia asta frumoasa ii va aminti atat de bine de sotia lui. De lumina ochilor lui… pe parcurs, afla de la Viola ca aveau cam aceleasi gusturi. Pedanti erau amandoi (ea cand voia era si neglijenta…), amandurora le placea muzica clasica, indeosebi Schubert, Mendehlsonn – lui si Beethoven, Chopin – ei. Plus Brahms, plus Mozart, plus Ceaikovski… o, Lacul lebedelor ! Viola era indragostita de balet ! Avusese multe invitatii inainte, de la prietene, si pe toate le onorase.
Igor era, in sfarsit, multumit, o iubea pe Viola. Ii canta deseori (avea o superba voce de bariton) din arii celebre. Incerca sa-i imite apoi pe marii tenori (cam fara succes, insa). Dar timbrul vocii lui era unul special. Cald, profund. O latura pe care cu drag o revela. Dar nu oricui. Parfumul fin de lavanda din parul inca bogat al Violei il ametea mereu. Si noaptea aceea… in seara aceea mancasera sushi de la Restaurantul Chinezesc si un “Zid chinezesc” la desert. Apoi urcara pe Cetate. Au dansat. Se simteau ca pe acoperisul lumii. Nu va uita cum a condus-o pe Viola spre casa, in taxi, in sarutari (lucru neobisnuit de vazut la noi la o asemenea varsta, de aceea soferul tragea mereu cu ochiul in oglinda retrovizoare…) pana la ea, parca implorand-o sa nu intrerupa acea seara. Ea a ramas, el a plecat mai departe. Dupa doua ore, insa, l-a sunat. Plangea. Se simtea singura. El veni cu o sticla de vin, Pinot Noir din 2008, demisec, rosu. De un rosu sangeriu. Ca buzele Violei. Din care sorbi cu nesat intreaga noapte, chiar si in timp ce se dezbracau reciproc si ajunsera la sofaua larga din sufragerie. Viola avea mobila stil Chippendale cu o sofa comoda, langa care tronau doua fotolii, la fel de moi. Neglige-ul Violei si dresurile prinse in portjartier il innebunisera. Boxerii lui nu mai suportau greutatea de plumb dintre picioare. Ea trebuia eliberata. Mainile lor isi cautau trupurile, le alintau in mangaieri, cand tandre, cand ferme. Lumina de opal din camera, parul ei cazut pe umeri, dresurile odata indepartate si boxerii lui aruncati la un picior al fotoliului lasara loc unui frumos act de iubire. Mainile si picioarele se incolaceau in jurul celuilalt. Capul ei se lasa pe spate de placere, iar corpul lui (cu putina burtica), dar robust inca, se apleca deasupra ei, acoperindu-i cu sarutari intregul. Viola era in extaz, niciodata nu mai avu acest sentiment. Ochii lui se inflacarasera, aruncau sageti de foc pe trupul ei stralucitor acum, apoi dansul corpurilor lasa acea sageata a dorintei aruncata din arc drept in inima Violei, nu doar sub pantecele ei. O explozie de rachete colorate, vedea ea, cu viteza fulgerului, toate ii incununau parul alb… Inchise ochii. Era ea, Violeta, sotia lui ! ii deschise. Ba nu, era Viola ! Viola… !
Dupa ce ocupa masa de la fereastra, Viola nu se uita in jur, lua meniul si ramase pierduta in gandurile ei, asteptand comanda care veni repede. Apoi mai ceru un capuccino. Simti totusi niste ochi care o urmarisera de cand se asezase dar se hotara sa nu ridice privirea din meniu si sa nu le dea atentie, desi senzatia de ardere a urechilor era din ce in ce mai pregnanta. La un moment dat, Viola se trezi ca mana ii este luata intr-un mod doar de ea cunoscut si ii este sarutata.
- Tu ? aici …?
- Da, draga mea, trebuie sa iti spun ca…
- Mi-ai spus deja. “Nu sunt pasionala, nu am initiativa in pat”. Astea au fost ultimele tale cuvinte. Mda. Ai ceva noutati ? se acri deodata vocea Violei.
- Viola, stii, noaptea aceea, ultima noastra noapte…! a fost prea mult pentru mine ! semeni atat de mult cu Violeta !
- Violeta ?!
- Da, fosta mea nevasta.
- A, asta era. Nu mi-ai povestit de ea niciodata, se imblanzi Viola.
- Nu, pentru ca… tu imi aminteai cel mai mult de ea.
- Si ai incercat sa ma uiti.
- Da.
- Cu Mihaela.
- Ea era doar o copila, stii doar. Nimic serios. Cand a vazut ca nu sunt batranul bogat si cu bani si-a luat repede talpasita.
-Aha. Tot pe internet ai cunoscut-o ? ca pe Simona ?
- Un fleac, Viola, stii doar. Amuzament. M-am distrat si eu. Profesorii au blog, barbatii insurati flirteaza pe net, ei, am facut si eu un pic de haz, atata tot. In pat nu am ajuns cu niciuna.
- De ce ? nu au avut destula initiativa ? Nu erau pasionale ?
Viola izbucni intr-un ras teatral. Igor se simti rusinat.
- Stiam ca vii deseori aici.
- Da, des. Dar niciodata vinerea. Nu stiu ce m-a apucat.
- Vezi ? ti-am lipsit. Ii cuprinse mainile intre ale lui, iar Viola si le retrase usor.
Veni chelnerul cu un capuccino pentru Viola. Viola ii zambi.
- Si dvs. ? ce serviti ? intreba el cu un ton sec.
- Un cognac si un Frape. Multumesc.
- Imediat, domnule ! (dar Igor stia ca “imediat” insemna “o jumatate de ora”)
Tonul dintre cei doi se imblanzi.
- Viola, eu voiam sa imi cer iertare si nu stiam cum sa fac.
- Si eu. Poate am fost prea nedreapta cu tine.
- Viola, ce vieti mai avem si noi, nu ? atat de indepartate si , totusi, atat de apropiate…
- Cred ca ai dreptate.
- Viola… (Igor scoase o cutiuta de catifea rosie din buzunar) daca ai sti de cand port cutiuta asta cu mine, mereu imi spun : “Doar-doar o voi intalni”.
- Si ai purtat-o pana acum !?
- Da. De cand ai plecat, sase luni, in fiecare zi si in fiecare vineri veneam aici.
- Atunci trebuie sa fie ceva important – se temu Viola sa rosteasca ultimele cuvinte.
Chelnerul sosi cu cele comandate. Un zambet rautacios ii strabatu chipul la vederea cutiutei buclucase. Intreba doar ofensator :
- Si dvs., doamna ? mai poftiti ceva de la bar ?
- Deocamdata nu, multumesc, raspunse Viola rece, observand ironia din tonul chelnerului, apoi i se adresa lui Igor :
- Cat de impertinenti sunt tinerii uneori ! Oh, Igor ! Lumea e rea.
Igor se ridica de pe scaun si se aseza in genunchi in fata Violei. Putin ii pasa ca barul se umpluse de lume si el putea parea ridicol.
- Viola, vrei sa fii sotia mea ?
Toate privirile se indreptasera spre masa Violei, de parca si ele, curioase, voiau sa afle raspunsul.
- Igor… se rusina, se emotiona si se inrosi pana in varful urechilor Viola, apoi continua cu o voce tremuranda … bine, dar ai spus ca… eu nu sunt…
- Viola, vrei sa fii sotia mea ? Esti a doua femeie din viata langa care as mai trai inca o data anii astia !
- Igor, ridica-te, te privesc oamenii, ii spuse aproape in soapta.
Cei din jur comentau deja rautacios iar cativa tineri rasera zeflemitor. Ca sa puna capat micului spectacol, Viola, ca intr-un rol al vietii ei, ii spuse apasat :
- Da, Igor, vreau !
Igor se ridica, ii saruta mainile, apoi obrajii. O saruta pasional pe buze. Cei din sala aplaudara. Igor ridica pumnii in aer in semn al victoriei…
La vreo trei ani de la eveniment, toata lumea putea zari pe strada, in fata teatrului, la ora inceperii spectacolului, o doamna foarte eleganta, cu o rochie lunga, neagra, o rochie foarte frumoasa, chiar si asa, decoltata pana aproape de brau, fara maneci, dar cu o blana de nurca, un pic mancata de molii, cu tocuri pe care abia mergea, ajutata de un baston cu maner din argint. Era singura. Din spate parea o fata, dar batrana, cu aceleasi false maneci cusute de ea din captuseala, prinse intr-un “mos si o baba”, machiata poate… putin cam strident…
lorelei37
