(2)Povestea Laurei, fata cuminte de pe Insula cu ploi

A fost odata ca niciodata o fata cuminte, silitoare, cu parinti asezati, cu familie destul de mare, cu o casa incapatoare.

A invatat, s-a educat, a scris, s-a indepartat. Nu, nu de scris. De constiinta neamului. Parasirea nu facea parte din natura fiintei Laurei.

Stia ca trebuia sa se pregateasca de calatorie. De aceea nu si-a luat foarte multe lucruri cu ea, in ideea ca pe insula unde pleca stia ca oamenii nu au poate nevoie de lucrurile ei, din moment ce au de toate acolo. Un geamantan micut, maro, cu o dunga de piele neagra, un buzunar incapator pentru toate amintirile i-au fost suficiente.

A ajuns intr-o buna zi, dupa o lunga calatorie, de joi, pana mai apoi, pe Insula cu ploi. Era o bucata de pamant suficient de mare, populata de oameni educati, care aruncau toate ambalajele Mc Donalds la cosul de gunoi special amenajat si nu pe strada sau de pe geamul masinii. Toti erau prietenosi. Ii dadeau binete oriunde, cu zambetul pe buze, de la soferul de autobuz pana la cei care lucrau la minister. Ura lumea asta la inceput ! era prea diferita de lumea ei zgomotoasa, de zilele si noptile animate de trecatori la orele cele mai tarzii ori la cele matinale. Oamenii insulei erau imbracati in costume si conduceau biciclete, aveau laptopuri in cafenele din care sorbeau in liniste, aveau oferte multe, lucruri abandonate pe strada insa inca utile, aveau autostrazi care traversau lumea dintr-un capat in altul, aveau intrerupatoare ascunse in pereti, televizoare si telefoane cu ecrane digitale.

Isi amintea ca cei din tara ei, mai ales cei in costume, incalecau seile din piele ale Mercedes-urilor, Maybach-urilor, Chrysler-urilor ori ale altor marci cu renume.

Laura fusese mereu modesta. Acasa tatal ei avea un Ford Mondeo din 1994 pe car apoi il vanduse. Cred ca nici nu concepea ca fiica lui sa conduca vreo masina. Ea era prea “delicata” pentru astfel de lucruri… sau prea aeriana. Pe Insula cu ploi, oamenii ii lasau pe copiii lor sa faca scoala de soferi de la 15-16 ani, ii invatau sa conduca masina tatalui ori motocicleta vecinului… dar ii indemnau sa aleaga utilitatea masinii, in dauna frumusetii vreunei Harley…

Locuitorii tarii ei erau frustrati dar fericiti. Altii erau prea lenesi sa munceasca. Majoritatea. Blocurile erau pline de certareti care ocupau patru locuri de parcare, dar nu dadeau un leu comunitatii pentru infrumusetarea ei ori a scarii blocului in care locuiau. Cata lumina binevoitoare le ocrotea crestetele ! cate vise le alinau gandurile ! Unii ramaneau asa, niste visatori. Altii se luptau cu morile de vant doar primavara. Vara erau in sesiune ori in concedii scump platite. Iarna stateau la caldura ori respirau frigul constrangerilor impuse de stat. Laura auzise ca pe Insula cu ploi nu era decat ceata, un pic de ploaie dar mai mult soare, ca nu existau decat doua anotimpuri, primavara si vara iar toamna era un fel de iarna mai blanda din tara ei. Doar ca insula nu cunoscuse niciodata zapada. Nici ploile abundente, desi i se spunea Insula cu ploi. Mai ales partea de nord era cetoasa si mai mereu innorata dar nu ploua tropical, cum citise ea ca era obisnuit pe astfel de insule.

Locuitorii insulei nu isi faceau griji iarna. Aveau alternative: puteau alege in schimbul gazului, uleiul sau lemnul ca si combustibil de incalzire, daca se facea cumva mai frig. Erau alternative mai practice si mai econome, chiar si pentru secolul 21. Ei nu se plangeau niciodata de frig. Vara, ei faceau concedii, dar scurte, si in locuri cunoscute, ori “probate” de cunoscuti, despre care se documentau riguros inainte, ca apoi sa astepte ofertele avantajoase ale zonei respective. Actionau in consecinta si uneori se intorceau si cu bani din concediu… ceea ce la oamenii din tara ei nu se intampla niciodata. Ei reveneau mereu fara bani sau stateau in concedii pana cand cheltuiau ultimul banut.

Laura aflase ca locuitorii Insulei cu ploi primeau si emigranti. Erau printre ei nemti din America, Spania, Canada… mai veneau mai ales turci, polonezi, apoi romani, italieni… Nemtii ii incurajau pe cei care plecasera prin America, Spania, Canada… sa ramana pe unde au petrecut fiindca ei deja erau peste 80 de milioane. Sa fi primit inca 25 inapoi se scufunda insula in ocean. Si asa, in partea dinspre turci, ea aproape a cazut in islamism. Trebuia sa se tina uneori de coasta ca sa nu alunece. Deci aveau si locuitorii insulei griji religioase ori teritoriale. Mai greu era ca nu aveau mare, nu aveau decat lacuri sau o singura iesire la mare, dar indepartata, deloc comoda pentru cineva care ar fi vrut sa isi petreaca un concediu comod si nu foarte departe de casa.

Laura era o fata cuminte si se lasa in voia sortii. Asa se face ca isi cunoscu printul pe Insula cu ploi, care veni dupa trei luni de cand nu mai plouase deloc pe insula, se intorcea dintr-o calatorie, din tara ei. Veni spre ea, cu bass-ul, asigurand un fundal melodiei ei sufletesti, cu o vibratie de nedescris, avea un vibrato care insenina orice firmament. Era un om vesel, parea ca nu are deloc griji, ca mai toti de pe insula, trecut prin viata, cu experienta acumulata din note muzicale si afacerea din familie, a bunicului, a tatalui, pe care o preluase el . Avea acel farmec al cautatorului de Graal intr-o lume cu civilizatie avansata. Graal-ul nu il gasise. Dar a gasit-o pe ea, pe Laura.

Au trecut mai bine de trei ani de cand Laura se stabilise pe insula. Ce s-a ales de ea, va intrebati, poate ? Si daca nu va intrebati, va spun. Laura, fata cuminte la inceput, a devenit o scorpie dupa casatoria cu printul din povestea Insulei. In fiecare zi, frustrarilor ei i se mai adauga una, aceea a plecarii de langa parinti, din tara ei, pentru a locui pe insula. Spre deosebire de altii, care plecau din tara pentru bani sau doar pentru a se stabili pe Insula cu ploi, atat de ravnita, ea plecase dupa printul ei, ca in celelalte povesti de dragoste cunoscute, Laura isi urmase inima.

In primul an, ea planse si iar planse pana cand i se uscasera lacrimile de atata dor. Planse dupa prietenele ei, dupa job-ul pierdut, dupa barbatul pe care l-a iubit acolo, in tara ei si dupa orasul ei iubit, cel mai frumos din patria ei. In anii urmatori, devenise o lupta permanenta cu locuitorii insulei, faptul de a prezenta in lumina pozitiva ce se petrecea in tara ei de bastina. Incerca din rasputeri sa contrazica lumea, oriunde se ducea, mai ales pe cea de la curtea printului, care isi facuse o falsa si proasta reprezentare asupra locuitorilor si pamantului drag mioritic pe care Laura calcase 30 de ani. Ca intotdeauna, ii lua tarii apararea. Dar televizoarele de pe Insula cu ploi aratau emisiuni in care oameni murdari cautau sa manance sau sa se acopere cu ceva luat din muntii de gunoi de la marginea orasului, aratau copii bolnavi, spitale neingrijite, caini abandonati pe strada, cai batuti, caini si copii batjocoriti de trecatori… aratau o tara saraca ori care se repeta in idei.

Apoi Laura, fata cuminte obosi sa se mai lupte. Isi amintea de o emisiune la televizor, cea pe care o vazusera toate rudele sotului ei, de care Laura era tare mandra.  Se comenta M. Cartarescu si romanul “Travesti”, in care moderatoarea nu vedea decat povestea clasica a travestitului a carui mama l-ar fi determinat sa aleaga acest drum cumva subconstient, el voind sa semene cu mama lui, din moment ce tatal nu ii dadea un exemplu foarte bun. Povestea clasica a vanatorului vanat ori a celui care poarta vina parintilor de a fi devenit astfel.  Moderatoarea a fost contrazisa de alte doua voci, o directoare a unei case de editura din Berlin si de o studenta la Litere din Köln. Alaturi de ele mai era o a treia voce, a unui filosof contemporan german. Cele doua femei povestisera aventura lor la o prima lectura a cartii, declarata de ele insuficienta si au cazut unanim de acord ca merita o atentie deosebita, in special, in privinta stilului, deoarece episoadele cartii, aparent fara legatura, aveau totusi o legatura intrinseca, de aceea, spuneau ele, era necesara relectura unor pasaje pentru a se intelege legaturile invizibile dintre episoadele narate. Gaseau personajul nu unul simplu caracterizat, ci extrem de complex la nivel psihologic si al traumei prin care trecea, trauma resimtita pana la nivel oniric. Romantismul declarat de moderatoare nu era unul simplist, dimpotriva, era foarte rafinat, spuneau cele doua femei, iar intriga era una complicata, mult peste limitele clasice de acceptare a povestii unui travestit. Discutia i s-a parut Laurei mai mult decat interesanta. Palpitanta. Studenta la litere isi facuse chiar insemnari, notite in carte, spunand ca stilul scriitorului roman nu e deloc facil, este unul absolut original, chiar daca el grefeaza povestea unui travestit, ca ea a fost nevoita sa intoarca mereu paginile, ori inapoi ori inainte, pentru a face legatura dintre evenimentele relatate. A considerat aceasta un plus al romanului. Filosoful de la Catedra de filosofie din Köln, si el, viza cu precadere partea psihanalitica si filosofica a personajului, in care recunostea unele tipare, dar accentua originalitatea daramarii oricaror preconceptii legate de travestit, in infatisarea lui umana, ascunsa, duioasa, profunda, mentionand ca este un roman zdrobitor sub aspectul metafizicii personajului, a viselor, a traumelor pe care el le petrece in paralel cu viata realitatii care musca din el ca dintr-o carne vie. Criticul filosof gasea aici centrul de greutate al romanului, o parte deloc teoretizanta, reusind sa scoata din resorturile intime ale personajului cea mai profunda gandire si filosofie de viata. Se punea problema primirii unui premiu, de aceea romanul lui Cartarescu a fost prezentat pe langa alte doua romane, unul al unei scriitoare contemporane germane, dar nu Herta Müller, altul al unui scriitor turc de limba germana…  Fata cuminte devora discutia. In comparatie cu celelalte doua romane, despre care se vorbise doar 5-6 minute, discutia, exegeza asupra romanului scriitorului roman acaparase majoritatea polemicii. La final nu au putut nici ei explica de ce autorul romanului “Travesti” nu este mai cunoscut in afara si de ce nu i se putuse acorda Marele Premiu in cadrul Festivalului de Carte de la Berlin.

Mda… literatura era iubirea fetei cuminti. Prima. A doua era el, cel lasat parasit, cu lacrimi in ochi, in tara ei, a treia era Printul. Laura, fata cuminte, nu se laudase niciodata, ca altii, din tara ei, cu aventuri neavute, despre care au mai si publicat in romane, nici cu barbati celebri care sa fi trecut prin patul ei, pentru ca apoi acestia sa ii favorizeze pozitii de varf in vreo catedra universitara. Hehehehehehehehe. Nu, fata cuminte, Laura avusese experienta ei, sarac sexuala, e drept, dar buna, romantica, senina, cu experienta primului sarut dat din dragoste, cu frica rapirii, cu visele freudiene, cu mangaierile tandre si promisiunile – niciodata implinite pana acum… de casatorie.

Frumosul ei Print ! Nu stia nimic din toate acestea. Nici nu o intreba de primul sarut. O saruta intruna, ca sa-l uite. Era plin de iubire si o dorea mereu. Ea invatase sa il provoace si sa il atraga in diverse jocuri, uneori se imbraca intr-un halat alb, isi lua un sort peste el si se prefacea ca nu il cunoaste. Faceau cunostinta, apoi el trebuia sa o alerge pana in bucataria de la parter, unde sarutarile si mangaierile nu mai conteneau. Fata scapa mereu mangaierilor lui si fugea in incaperile de la etaj. Ajungea si in camera de lucru a printului, strajuita de un imens birou, si doua fotolii asezate in fata lui. Draperiile nu erau trase. Semiintunericul si sarutarile lui furate cand ea se afla cu spatele la el, cu pretextul cautarii unor hartii, o ameteau. Laura devenise altcineva. Nu mai era fata cuminte, nu mai era slujnica in halat. Era doar o femeie plina de dorinta. Printul se aseza intr-unul din fotolii, privind-o mereu. Ea se apleca peste birou sa prinda speteaza fotoliului. Il trase usor spre ea si incepu sa danseze apoi, in fata lui, dupa o melodie auzita numai de ea. Picioarele cu dresuri fine prinse in cleme se asezau alternativ pe fotoliul lui. Tocurile le dadeau o frumoasa poza. Penumbra lasa totusi expresia vie a ochilor neatinsa. Pe tot parcursul dansului, contactul vizual nu a fost slabit. Acum printul era cel fermecat. Nu a putut ramane prea mult spectator, voia sa fie parte din spectacol, alaturi de sotia lui, de Laura, femeia iubita. Il provoca atitudinea ei de femeie fatala pe care nu o cunoscuse decat dupa casatorie. In acea seara, in semiobscurul camerei de lucru, cazu in genunchi in fata ei, cand picioarele Laurei cuprinsera manerele fotoliului. Se apleca, o saruta. Ea se infiora si cazu usor pe spate. El ii spuse apoi: “Draga mea, vreau un bebe. Al nostru. Frumos. Fructul iubirii noastre ! Vreau… vreau…” si vorbele i se pierdusera in sarutari pe trupul ei. Suspinand, Laura i-a cuprins capul intre palme, abia soptind : “Da, printul meu, la fel imi doresc si eu !”

Love, love, love. Restul il stiti. Bla-bla-bla. Si asa a ramas Laura, fata cu minte acum, frustrata din cand in cand de dorul de tara ei, pe Insula cu ploi, pe care incepuse sa ploua din ce in ce mai rar.

Morala povestii   : “Nu asculta doua pareri odata. Pe una s-ar putea sa o crezi, fructificand-o, pe cealalta sa o uiti, trecand-o cu vederea ! “