Germania cum nu o cunosti (1)

Cum ajunsese aici isi descoperise un alt plans, un plans acid, sincer, menit sa zdruncine iluziile in care se scalda, o revenire la neant, la tot ceea ce nu isi insemna siesi. Era un mesaj pentru nicaieri, pentru niciunde.

 

Martora unei secunde ce accepta sclavia iubirii, sclavia timpului, sclavia pacatului. Abuzul de persoana. Traficul de influenta. Traficul de carne. Dar toate la scara intima, reduse la un numitor comun : 2. El – impasibil la durerile, nelinistile, framantarile ei. Tot ceea ce el vedea erau doar durerile lui, framantarile lui, gandurile lui. Unde era ea in ecuatia asta ? nicaieri. Sau, poate, in pat. Un ras strain si sarcastic se auzea de afara. Sa fie rasul lui ? Fatis, el nu rade de ea. Nu rade in fata ei. Se ascunde, hain de referential, in sine, in necomunicare. Si ea se enerveaza vazandu-l mut, necomunicativ, obscur. Este numai el si sunt doar gandurile l u i.

Dar gandurile ei ? Dar sabiile ce i-au sfasiat trupul si l-au aruncat strainilor, pe un drum ce nu il cunostea, fara istorie, fara identitate, fara nume ?

Germania i-a rapit fiinta. Tot ceea ce era ea cu adevarat si sentimentul apartenentei ei la specie. La rasa umana. I-a trezit cele mai urate sentimente, ingropate adanc in primitivitatea fiintei ei. Zambetul fals, conventionalitatea expresiei, masura unor lucruri pe care era obligata sa le accepte, legi pe care nu le cunostea, scrisori saptamanale primite prin posta cu ceea ce mai avea de achitat, cu ceea ce achitase si ceea ce urma sa mai plateasca… si asta in conditiile in care nu i se oferise decat apa de ploaie gratis… Mai era apoi o scrisoare de la primar ce o invita pe 12 iunie 2010 sa sarbatoreasca, printr-o plimbare pe vapor, pe Neckar, sa o cunoasca, un fel de modalitate de primire in sanul comunitatii a noilor membri…

 

Fratii peste fratii inchinate prin cluburi peste ani, cu maini stranse cu necunoscuti, pentru ca mai apoi sa fie constranse sa achite taxe, taxe, taxe. Pentru orice. Pentru ca respira aer de Germania, de exemplu. Acesta fusese singurul ei punct comun cu primarul. Scrisoarea statea la loc de cinste ori era deja ratacita undeva, printre multele ei hartii ce fac comunitatii “cinste”, faptului ca ii apartinea. Comunitatii, cartierului, regiunii, tarii…

 

Vedea ca prin ceata ziua sosirii, cand limba i se parea imposibila si parea ca nu o va invata niciodata. Dar literele s-au prins in hora si s-au agatat de talentul ei plasmatic si intuitiv al cunoasterii oricarei limbi. Spiritul lui Babel a mai adaugat o caramida la turnul stramb, inaltat spre nicaieri. Toti recunosteau in limba ei o necunoscuta a falsei accentuari si a ritmului, savoarea total absenta. Dar se abtineau sa comenteze, ii zambeau politicos sau fals, apoi o ocoleau. Privirile lor ii mai erau aruncate, in mod ciudat, ca ale spectatorilor intr-un muzeu, in fata vreunui exponat ciudat, apoi se limitau la cercul cunoscutilor lor, al familiei, al prietenului, al iubitului, al sotului ori sotiei, al copilului.

 

Mai erau apoi ei, ceilalti. Se apropiau de ea ca de o curiozitate. Ii sorbeau povestea cu ochii, cu buzele umezite in vin, cu privirea, cu povesti despre vizite in Romania, facute sau imaginate, pentru a da o contrareplica. Imagine la imagine.  Straduinta ei de a apara imaginea pozitiva a tarii. Poveste la poveste: “Am cunoscut Romania in urma cu cativa ani. Am fost invitat cu sotia la o familie careia ii tot trimiteam pachete din Germania si care ne-a primit cu bratele deschise. Am intalnit locuri frumoase, am vizitat Sibiu, Sighisoara, Brasov. Oamenii erau peste tot amabili, foarte primitori.” “In sfarsit, o imagine pozitiva”, isi spunea. A  venit apoi la ea un batranel, albit de vreme, sa o intrebe daca era din Ungaria, fiindca auzise el cum povestise ea acelui dirijor ceva de Budapesta. Povestise firul apartenentei ei si faptul ca bunica i se nascuse in Budapesta si ca acolo avusese (nu crede ca  el mai traia) bunica ei, un frate. Batranul cu par alb era nascut in Gyor. Venise de pe vremea comunismului in Germania, prin ’80, cand “Ausländerii” nu erau atat de multi si atat de suspect priviti, cand se acceptau dizidentii, ori asa-zisii dizidenti ; fusese suficienta o scrisoare in care se descriau conditiile de trai cu acele consecinte de rigoare. Erai privit compatimitor si ti se oferea o locuinta sociala. Aveai apoi dreptul de a-ti intregi ulterior familia si dreptul de a munci. Anii ’80.

 

Acum suntem in Europa. Ausländerii comunismului nu mai au “cautare”. Campul factorilor de influenta din domeniul compatimirii a luat sfarsit. Are si compasiunea limitele ei. Dupa ce le-ai depasit, trebuie sa platesti. Acum e democratie si in Romania, e un stat european. Nu mai ai scuza sa pleci, nu mai intereseaza pe nimeni ca azi e mai rau decat in comunism si ca o tara intreaga ar trebui sa ceara azil politic. Nu. Acum e egalitate. Democratica. Europeana. Ca cetatean european trebuie sa suporti rigorile legii, ale restrictiilor. Daca ai plecat din tara ta, inseamna mai intai ca esti un tradator, apoi ca inseli asteptarile celor care au crezut in tine ori ca trebuie sa stai la coada – asta daca ti-ar veni candva randul la vreun drept ! Mai mult ca sigur ai mult de asteptat. Foaaarteee muuuulllt. Si cand ti s-a urat cu asteptarea ,iti vine sa pleci. Unde sa te duci ? Inapoi nu te mai poti intoarce, ti se face rusine de compatrioti, care numai la auzul faptului ca esti in Germania , deja se subintelege ca o duci mai bine. Ca atare, toate parghiile se pun in miscare.

Cunostinte si supracunostinte, de care nici macar nu stiai, vin sa iti ceara ajutorul. Sa te incarce cu problemele lor, sa te invidieze ca ai facut pasul. “Ai facut bine ca ai plecat, la noi e catastrofa, e foarte rau”. De parca inainte nu era. De parca tu cu plecarea ta, ai fi adus dezastrul, ai fi starnit potopul. “E rau, e din ce in ce mai rau la noi”, auzi mereu, ca un ecou, ca o acuza ce atarna greu pe umerii tai de tradator de tara si de idealuri…

 

Ce i-a mai ramas ei de stiut ? dar de cunoscut ? sa numere zilele ? pana cand? in tara nu se mai intoarce. De rusine. In primul rand, ca a parasit-o. A abandonat-o cand ii era mai greu. A abandonat-o cu propria stiinta si cu propria nesabuinta. Si ii pare rau. Si ii e dor. Si plange in fiecare zi dupa coltul ei de rai, dupa fetzele cunoscute ce ii calcau pragul sa o intrebe ce mai face.

Aici nu ii calca nimeni pragul. Doar sotul ei. Ori poate postasul cand ii aduce vreo scrisoare cu valoare, semn ca mai are ceva de platit, sa simta in fiecare zi ca apartine noii comunitati. Cum !? se intristeaza ? de ce ? a primit o scrisoare xeroxata de la insusi primarul ! o invita pe vapor sa o cunoasca pe ea, nestiuta, nevazuta gradina cu flori din alta specie, poposita taman pe comunitatea lui. Cum!? nu e fericita ? de ce !? doar nu se astepta direct si dintr-odata la acei lauri ai recunoasterii ! recunoastere a ce ?

 

Este ca un aparat nou fara instructiuni de folosire. Daca le are, sunt in alta limba. Ei nu vor sa o foloseasca pana cand nu se exprima in limba lor, ca sa vada dupa aceea daca le este folositor sau nu. Daca ar fi fost inginer, ar mai fi avut o sansa. Chiar daca cei mai buni ingineri din Romania nu s-ar descurca imediat aici cu masinarii ce le-au vazut doar in poze… dar tot era mai bine daca ar fi fost inginer. Ceva practic. Nemtii nu au cunostinta de verzi si uscate, de lucruri abstracte. Decat in filosofie. De aceea au nascut cei mai mari filosofi. Fiindca ei nu puteau deveni ingineri, simplu. Nemtii recunosc si vad solutiile concrete, referintele directe, contactul nemijlocit cu realitatea. Sau mijlocit de ei,  de ceea ce a inventat un Bosch sau Daimler in domeniul tehnicii ori al masinilor…

 

Ei da, asta e Germania pe care o cunostea ea. Nu sta nimeni de-a moaca pe aici. Nu are cum. Toti cei care stau ilegal sunt descoperiti si trimisi imediat acasa. Cine se afla prin partea locului, sigur are rude plecate de vreo 15-30 de ani. Copiii rudelor se duc la scoala, asa se nasc integrarile, adoptiile. Multe adoptii turcesti. Urmeaza apoi adoptarea italiana, romana, ungureasca, poloneza, ruseasca, spaniola sau mexicana ori vietnameza sau chineza. Sau… nu mai stia nici ea de care…

 

Ii e dor de sine insasi. De ei doi. De coltul ei de rai. Aici vedea doar un iad, un iad de falsitate, de zambete false, politete furata la colt de strada, conversatii in magazine, de rutina, cu necunoscuti, care inchid brusc discutia cand simt ca nu esti de-a lor, o lume straina, straina, straina sau o lume nebuna, nebuna, nebuna !

 

Si mai nebuna era ea, care traia aici. O lume total straina de lumea ei. O lume care o sperie. O blocheaza. O gandeste.

 

O lume amara, ca luna amara a lui Pascal Brückner. Sau amaruie…