SCRISOARE FECIOAREI MARIA

DRAGĂ FECIOARĂ MARIE, 

Să ne ierţi, dragă Măicuţă, am devenit răi, inadmisibil de murdari, murdărim lumea asta cu mârşăviile noastre, cu toată mizeria noastră materială, devenită acum mizerie sufletească.

Mi-e dor, Măicuţă, mi-e dor să pot răsări dintre cei buni, să am doar gânduri luminate dimineaţa, să nu îi mai las să mă înconjoare ca şacalii sau ca lupii când e Lună Nouă, aş vrea să le spun că mi-e dor să fiu eu… e atât de uşor să fii rău !!!

Dar nu mă aude nimeni… sunt deşteaptă pentru mine, proastă pentru ceilalţi, prefer să fiu idioată în sensul dostoievskian decât deşteaptă în sens becalian. Toată ţara asta behăie de proşti, Măicuţă, mă ierţi că spun aşa, dar cred că nici unii, nici alţii – nu sunt mai brezi, nu vor să fie mai trezi, vor să dormiteze în continuare şi să se înfunde în mâlul suburban al scursurilor societăţii… vor să-i împroaşte cu noroi şi pe ceilalţi, le e mai uşor aşa, le e mult mai uşor să fie răi decât buni.

Totuşi, ştii ce cred, Măicuţă? Într-o zi, Dumnezeu nu va mai suporta asta. Invocându-l, cei buni acum par neauziţi dar va veni o vreme când cei răi nu vor mai fi ascultaţi şi cei buni vor putea, în sfârşit, să reinstaureze… „Epoca de Aur”, în sensul ei bun… mi-e dor să fiu bună, Măicuţă. Lor nu le place. Ei mă vor rea, ca să le semăn, ei mă vor întoarsă la 360 de grade de la centrul fiinţei mele, uită că antropocentrismul este, de fapt, o calitate, că regăsirea identităţii de orice gen : culturală, socială, originară sau a fiinţei tale este, din nou, o calitate ! Ei vor să mă murdărească, Măicuţă, vor să îmi mânjească sufletul cu dorinţele lor meschine, cu ipocrizia lor, vor să îmi spele faţa şi creierul, îmi zâmbesc şi le văd surâsul perfid, plin de răutate şi cruzime, îi văd ca nişte ulii gata de pradă, pândind din prerii, îi văd cum mă pândesc şi vor să mă răpună…

Azi, Măicuţă, e mai rău ca pe vremea lagărelor unde au ars nevinovaţi, e mai rău ca pe vremea Gulagului căruia i-au căzut pradă atâţia oameni valoroşi, e mai rău ca pe vremea KGB-ului şi a lui Soljeniţân deci… Şi totuşi, uite-i, cât de bine se simt în nesimţirea lor, scuipă seminţe pe jos, îşi scuipă plămânii fumând, înjură de mamă şi de tată şi de orice dumnezeu existent sau inexistent, înjură când le e greu sau simt că le dai prea multă cultură pe pâine şi nu pot să o înghită, când le stai tu în gât, le suprimi dorinţa atunci când ei cred că încearcă totul şi cad în capcana sexualităţii primare, necontrolate, cad în deşeurile proprii lor mizerii scabroase, pentru care ar trebui să se reinventeze o Lună de fiere, înmatriculată cu acte în regulă nu ca la Pascal Brückner!  Ştii ce cred, Măicuţă, cred că nu îi interesează de ceea ce li se întâmplă, avea dreptate Eminescu, „Lumea e aşa cum este şi ca dânsa suntem noi”… Ce i-am mai putea schimba? Culoarea… acum e vioaie, are o gamă întreagă de culori, cândva era doar în alb şi negru, oamenii sufereau mai mult, dar erau mai curaţi.

Ce a adus cu sine această schimbare de culoare? Nimic, Măicuţă, absolut nimic, doar mai multe culori… dar până la curcubeu !!! ce drum lung… O să mă încumet să merg înspre înainte, aşa cum am fost învăţaţi de comunişti, o să continui să înghit rahatul ăsta, fiindcă aşa vor ei, tot comuniştii conduc şi acum, tot ei s-au îmbogăţit pe spatele celor naivi, pentru că au învăţat cum să o facă, tot ei au ieşit din scorburi de arbori şi din găoace de ou mânjit de mâl şi din găuri de şarpe, acum au tot dreptul să te înşele pe faţă, au dreptul să îţi ia şi bucata de pâine de sub nas, pentru că tu nu ştii cum să o ţii aproape, ţi-o iau şi pe aceea şi ajung să nu îi mai sature Pământul ăsta, Măicuţă ! Pâinea pe care o câştigi din greu este dată altora, cu buzunarele pline, care o folosesc în loc de mâncare dată la câini… Da, asta e valoarea pâinii azi, Măicuţă… asta e valoarea oricărei profesii considerată cândva de credinţă… Profesiune de credinţă. Profesorii ar fi imediat după prim-miniştri, pe locul doi în Nomenclatorul locurilor de muncă. Cine mai ştie astăzi ?! Cui îi pasă!? Mai există adevăr? Respect pentru sine? Respect pentru ceilalţi, o mână întinsă când ai nevoie de ea? Un burete care să îţi şteargă fruntea de efortul de a-i face oameni? Există pe lumea asta vreun zvon măcar că ar spune sincer „Bună ziua” şi că nu şi-ar pierde entuziasmul pentru ceea ce învaţă? Ce să îi înveţi? Să le spui că va fi bine? Care bine? Pentru cine, bine?… Pentru care din lumi s-au inventat culturile? Ce vor transmite generaţiile de acum? Culturi de câlţi, de cânepă ori de mac pentru opiu, eventual…

Mi-e dor totuşi să fiu bună, Măicuţă, să îi învăţ din ceea ce cred eu că e bine. Zic bine, „ceea ce cred eu că e bine”, fiindcă nu e şi „binele” pe care ei îl văd… vor doar răul fiindcă asta cunosc, vor să fie chinuiţi, fiindcă atât ştiu că au simţit, vor să fie reprimaţi de adevăr fiindcă trăiesc în minciună, vor să nu mai audă, fiindcă se prefac a fi surzi, vorba lui Diderot, vor să … nu le mai spui nimic, vor să îi laşi să hotărască ei. Vor să nu te mai asculte, vor să hoinărească în hotarele necunoştinţei lor şi totuşi…. oh, Măicuţă, îmi vine să urlu !!! Totuşi, sunt sensibili, atât de sensibili la ceea ce îi afectează încât, cu siguranţă, vor binele, vor să îl simtă, să îl recunoască, să îl facă, da, îl vor !!! şi atunci când se prefac că nu îl văd…

Bine, Măicuţă, recunosc, am obosit. E prea mult rău pe lumea asta. NU mai pot să lupt pentru metamorfoză, nu mai am puterea Alchimistului să schimb în aur plumbul care le apasă conştiinţele… nu mai vreau să îi trezesc. Pământul încă se învârte ori se mai revoltă cu vreun vulcan sau o bombă explodată experimental de NASA în zona deşertului Nevada, mai suportă încă flăcările prostiei lor, le mai incendiază pădurile şi le mai adorm atmosfera… gaura din ozon devine tot mai mare… aerul e tot mai greu respirabil… şi atunci, ce griji să îmi mai fac eu de salarii sau de faptul că nu se mai dau măriri şi dobitocul de Patriciu are curajul să afirme că „ne aşteaptă un război”… un război al conştiinţelor există de mult… ! Războiul bancherilor îl dau în continuare Rockefellerii, Securitatea doarme în continuare liniştită chiar dacă arestează sau bate oameni nevinovaţi apărîndu-i pe mojicii de politicieni, care şi ei se întind la os cât cuprinde, au salarii, firme, pensii, alte firme, alte asociaţii, funcţii peste “foncţii” şi tot nu le ajung banii, mai umplu şi buzunarele rudelor de gradul cinci, fiindcă se poate, mai cheamă şi pe verii din America să le arate casele lor… minunat de putrede pe dinăuntru de bogăţie, minunat de goale pe dinafară de gusturi proaste… Mă dor ochii, Măicuţă, dă-mi alţii, nu mai vreau să văd… dar ştiu că tot ce am spus aici a fost văzut de alţi ochi. Totuşi, Măicuţă, îţi mulţumesc că m-ai luminat cu propria-mi conştiinţă, că mi-ai lăsat această lumină, că mă ajuţi să văd îngerii în ochii lor, că mă ajuţi să îi recunosc atunci când îmi vor răul, că mă ţii departe de orice vină de a mă fi născut pe acest Pământ !!!

Te iubesc, draga mea Măicuţă şi te voi iubi întotdeauna, independent de religia lor, m-am săturat de micimea lor, să îi văd că Te cântă pe străzi şi cer bani pentru asta iar apoi, când un nevoiaş are dorinţa de a-i obţine, preoţii ridică din umeri şi spun că nu au bani… în schimb, pot invoca lipsa lor atunci când, în numele Tău, adună banii, culmea, tot de la nevoiaşi !!! Mi-e atât de silă de ei, Măicuţă, de aceea, eu Îţi spun, din suflet, eu Te iubesc, şi pe Tine şi pe Doamne-Doamne, ce nume o mai fi având acum, nici nu mai ştiu, îi spun aşa ca atunci când eram copii… fiindcă toţi Îţi suntem copii într-un fel, Te iubesc deci, cu tot, cu buzunarele mele goale, cu burta mea mai mult sau mai puţin plină de prostiile lor, ale tuturor care mă supără enorm, inclusiv eu sunt supărată pe mine că îi ascult în continuare, că le înghit aberaţiile şi comentariile nefondate, aculturale şi agramaticale, suburbane şi ingenue, uneori amuzante sau inocente dar… Te iubesc, de aceea, Te rog, primeşte-mă în braţele Tale şi nu mă uita pe mine, Păcătoasa, care azi mă rog pentru omenirea întreagă, mai ales pentru cei Răi, pentru că ştiu, sunt convinsă, voi deveni prin aceasta de un miliard şi cinsuteşaptezecişinouă de catralioane trei sute de trilioane opt sute de bilioane şi un miliard de milioane de ori mai puternică, de aceea, încă o dată o spun, nu îmi pasă de ei, îmi pasă de Tine, Măicuţă, de Tine, numai atât, Tu contezi pentru mine în lumea asta, Tu, Doamne-Doamne, mama,  şi cei care mă iubesc şi mă urăsc ori mă invidiază… !!!Puţin îmi pasă, eu tot îi iubesc. Atât mai contează din viaţa mea secătuită de vlagă din cauza politicienilor şi a ţării nesăbuit controlată şi gospodărită în care m-am născut. Să mă ierţi, Măicuţă, eu, pentru asta, nu am nicio vină !!!

Cu multă dragoste de mine, de lume, de Tine şi de cei ce mă muşcă de fund mereu, veşnic a ta,

Loredana