IULIAN TĂNASE ŞI PLĂCEREA JOCULUI DE A SCRIE

- cronică de poezie -

 

 

Nu mare mi-a fost mirarea să constat că Iulian Tănase nu este doar un binecunoscut gazetar, redactor la „Academia Caţavencu” dar şi un împătimit de poezie, lectură şi, mai ales,  de scris. Acest poet scrie nu de dragul de a scrie, ci este un adevărat profesionist, chiar dacă poezia sa mai are unele scăpări de convenţionalitate.

Se dovedeşte încă o dată, dacă mai era necesar, că bărbaţii moldoveni sunt deştepţi. Se pare că zona de nord a ţării este încă o pepinieră de noi forţe şi talente pe măsură, ce pot oricând să devină geniale. Un astfel de exemplu este Iulian Tănase. Spun cu regret că nu i-am citit nici prima poezie „serioasă” pe care ar fi scris-o într-a douăsprezecea, „Nevroză de dreapta”, cu un titlu fulminant, nici volumul său de debut, „Îngerotica”, apărut în 1999.  A fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor în 2003 şi la Premiile Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, este membru al Fotopedia, pasionat fiind şi de fotografie.  Ceea ce mi-a mai scăpat este „Iubitafizica”, volum de poeme din 2002… şi „Abisa”, carte de proză, apărută în 2007….

Dar, să ne oprim la „Poeme pentru orice eventualitate”, volum publicat în 2000. Acest tom este suficient pentru a îi asigura lui Iulian Tănase un loc binemeritat printre poeţii actuali. Referinţele lui culturale poartă amprente livreşti de valoare, precum : Cortazar, Nabokov, Naum, Sabato, Flaubert… ceea ce ar spune câte ceva şi despre poezia sa, pe alocuri cu vagi tente romantice, suprarealiste dar, mai ales, tranzitive, lăsând imaginile să ia locul obiectelor ce alcătuiesc lumea imaginarului poetic.     

          Dacă ludicul ţine loc de familiarizare a cititorului cu registrele diferite şi formele diverse pe care le adoptă Iulian Tănase, atunci livrescul nu este deloc supărător ca referinţă pentru teme precum : viaţa, iubirea, timpul sau logica scrierii. Volumul „Poeme pentru orice eventualitate”, apărut la editura Crater în 2000 este împărţit în două, prima parte se intitulează, pur şi simplu, „Poeme”, iar a doua „Pentru orice eventualitate”. Moartea are, pentru poet, o altă semnificaţie, una normală, deloc terifiantă sau elucubrantă : „totul va fi la fel când vom muri/ oricine va supravieţui oricui”, în opoziţie cu „Timpul – el singur – ne va conduce pe ultimul drum/ şi apoi, împăcat, se va întoarce acasă.” (Când vom muri, p. 9). Relaţiile spaţiale sunt răsturnate, în raportul distanţă-apropiere sau în referinţa la intervale temporale: „seara să te sune viitoarea iubită/ de la celălalt capăt al lumii, situat pe strada ta”. (Într-o singură zi, pagina 10)

Poemele acestei prime părţi sunt ale unei singure lumi topită într-o voce unică, o repetabilitate a gesturilor convenţionale care pot salva poetul de el însuşi: „să vorbeşti, într-o singură zi, cu toţi oamenii de pe pământ/ câte un sfert de miime de secundă cu fiecare în parte/ iar seara, obosit, cu vocea topită alunecând/ (…)/să mergi spre casă pur şi simplu, tăcând.” Motivul oglinzilor este un alt motiv preferat de autor, fiind şi unul al identităţilor înşelătoare : „Nimeni nu ştie cine sunt/ nimeni nu ştie ce sunt”. Este în acest poem intitulat ca primul vers citat aici o împăcare cu sine însuşi, o încercare de a trece neobservat printr-o existenţă a convenţiei sociale în care poetul doreşte să rămână el însuşi, identic cu sine : „Nimeni nu ştie cine sunt/ nimeni nu ştie ce sunt/ şi, poate, e mai bine aşa” (p.11).  În „Aşteptare” e vorba de o frumoasă întoarcere şi alternanţă a vârstelor adolescenţei (fete, băieţi) cu ale maturităţii (bărbaţi, femei). Relaţiile spaţio-temporale sunt şi aici răsturnate în favoarea unui prezent istoric : „fetele devenite femei/ (care plecaseră în oraş)/ s-au transformat în amintiri/ în ochii băieţilor deveniţi bărbaţi/ care încă le mai aşteaptă” (Aşteptare, p.13). În „Monumentul ecoului necunoscut” este o modificare a clişeului, „eroului” devenind aici „ecoului”, respectându-se chiar acelaşi număr de silabe! Metafora ca logopoeea este preferată de Iulian Tănase : „îşi trimitea gloanţele licenţiate în psihanaliză/ să stea de vorbă cu duşmanii” iar alternanţa cuvintelor-obiect în imagini succesive ale obiectelor şi ale cuvintelor aduce aminte de Cărtărescu : „Duşmanii li se confesau gloanţelor/ le povesteau copilăria zbuciumată (…)/ şi, la urmă, le mărturiseau că se căsătoriseră din dragoste…/ Gloanţele înţelegeau perfect/ despre ce vorbeau duşmanii aceia/ şi continuau să-i asculte.// În tot acest timp/ ecoul se purta ca un adevărat erou” (poezia citată, p.15).

Tema timpului se reia în mai multe poezii, alăturată unei candori a indeciziei şi  a lipsei fixării unui moment anume : „mi-a spus o vecină azi-dimineaţă în faţa blocului…/ mi-a spus vecina şi m-a rugat să-ţi transmit condoleanţe/ în cazul în care tu eşti…” În „Perspectivă” există o perspectivă a umanizării lui Dumnezeu, ca şi în poezia „Lazăr”, a coborârii divinului printre oameni, ca un referent deloc ambiguu însă mai comun prin referinţele noastre culturale, sportive, cotidiene. Pe aceeaşi temă a divinităţii stagnează într-o imagine culturală „Giulgiul din Torino” care nu face decât să fixeze o imagine dobândită ca expresie a unui giulgiu în care iubita se poate înconjura în numele iubirii, nu neapărat divine. „Imaculata creaţie” vine ca un corolar al poeziilor de acest gen însă care face notă discordantă prin însuşi subtitlul ei, „mitologie sud-americană” şi aici refrenul este un mijloc de creare şi de re-creare a femininului : „Tu la început erai albă toată/ aveai o paloare nobilă, de o aristocrată/ tu erai albă, de tot albă”. Este în această poezie şi un joc al formei, rima împerecheată alternând cu monorima şi aici divinul nu este deloc o imagine ideală, nici aflat într-o viziune idealizată, este coborât în terestru, uman, banal : „şi umbli noaptea în capot, prin rai/ (..) îţi faci concediul la mare – numai în Hawaii) – aici s-a strecurat un mic nonsens, deoarece la Hawaii nu e marea, e chiar … oceanul… Celelalte strofe desfid cromatic curcubeul din salba imaculatei concepţii de la începutul poemului. Există chiar o licenţă poetică ironică, la adresa lui Mefisto : Mefistofel , folosită pentru a se găsi rimă la „îngheţată caramel”. Motivele biblice se amestecă, imaculata concepţie se suprapune apoi peste trădarea lui Iisus de către Iuda şi, toate acestea supuse efectului rimei doar de dragul rimei cad, din nefericire, uneori, în ridicol: „Doar sânii tăi au rămas albi/ pentru că ei, singurii, au fost cuminţi/ şi nu s-au lăsat înşelaţi de zornăitul de arginţi – / la umbra bluzei tale, ei au visat la prinţi”.

În  „O limuzină intelectuală” iubita este comparată cu o limuzină: „tristeţea ta de limuzină era premium super-plus/ (…) toţi agenţii dragostei de pe Calea Victoriei/ voiau să-ţi ridice puţin permisul- până pe deasupra coapsei, până pe la şold/ să-ţi vadă mai bine caroseria catifelată, proaspăt epilată”. În „The poetry of your history” apare o frumoasă şi reuşită metaforă, prin insolitul şi graţia exprimării ei : „ Să scrii cea mai frumoasă poezie (…)/ să o dedici celei mai frumoase femei/ din toate timpurile verbului tău”. (p.36) Finalul răstoarnă aici convenţia imediată, Theodora, numele unei tinere fiind asociată Theodorei, împărăteasa Bizanţului. În aceeaşi prelungire a frumuseţii feminine se află şi poemul „Iubita-trofeu”, care „îşi poartă ochii de lumină/ Ca două mondede de aur/ cu faţa şi reversul de aceeaşi parte” (p.37). În „Patul de drept sau separarea paturilor în stat” există şi o interesantă descriere a masculinului : „tu, bărbatul meu/ burghez al inteligenţei/ proletar al sexului/ capitalist al iubirii/ marxist al geloziei/ democrat al raţiunii/ republican al ironiei”(p.40)

Din păcate, volumul de faţă, „Poeme pentru orice eventualitate” mai are şi unele momente de declin, cum este şi poezia „Un om inteligent nu trebuie să” (p. 43), care nu este una din poeziile reuşite fiindcă ludicul nu mai este acoperit de insolitare, discursul devine unul simplist, la fel ca în poezia „E periculos să”: „şi atunci, ai putea crede că nu mai este periculos/ să citeşti ziarele/ să iubeşti/ să trăieşti,/ ceea ce, desigur, e periculos” (p.44) Poemele îşi revin însă cu „Înălţimea noastră”, unde apare un interesant final, o revenire la acel limbaj poetic caracterizat de ludic, concreteţe, insolitare, suprapunere de planuri în relaţia eu-celălalt până la reconcilierea şi identificarea propriei identităţi. În „Windows 2000” cu subtitlul „poem recomandat de Microsoft România” apare o obsesie a obiectelor, a lucrurilor transformate în imagini: „Este adevărat, acest lucru – pentru că, orice s-ar spune, este un lucru – se întâmplă din ce în ce mai rar, odată cu emanciparea tehnicilor de fixare a ferestrelor” (p.47

În cea de-a doua parte a volumului, „Pentru orice eventualitate” apare aceeaşi dorinţă a regăsirii identităţii, atât în genealogia „Familiei Babel” cât şi în lacrimile iubitei care nu mai sunt lacrimi de crocodili ci crocodili sau în „Nepotrivire de caracter” unde el şi ea par să fie neidentificaţi şi neindividualizaţi în jocul iubirii. Aici trupul se dizolvă din lipsa de identitate a tuturor trupurilor care nu se iubesc doar în corporalitatea lor, ci în virtualitate. „ În plus, ei nu se întâlniseră niciodată” intră în relaţie cu „deşi se făcuse târziu” şi sfârşeşte prin suprapunerea corporalităţii propriului trup şi al fiinţei iubite: „şi palmele mele dormeau încă pe trupul tău”. (p.56) O altă ars poetica ar fi poemul „Vitraliu”: „Scria poezii peste tot:/ pe sticlă/ pe oglinzi/ pe cristalinul velin al ochilor/ pe luciul poros al apelor/ şi, ce era mai important – lucru curios/ pentru un poet prudent – nu se temea să lase urme./ Era, în felul său, un criminal onest/ mai ales că era singurul muritor/ care avea palmele netede, fără amprente/ precum oglinzile neprivite de nimeni/ în care se mai reflectă uneori/ lama pumnalului cu care obişnuia să scrie”… finalul acestui poem nu este tocmai insolit, este, dimpotrivă, unul previzibil, iar imaginea pumnalului este suficient de convenţională.

Poemele „Antitautologie”, „Inexistenţialism”, „Inumanism” poartă în sine amprente din poeziile unui Gellu Naum sau Nichita Stănescu, au final previzibil şi lipsit de insolitare. Experimental este şi poemul „Disparitzia”, un poem în proză, căruia îi urmează „Guvernul perfect”, cu o înlănţuire de ministere, de la Ministerul Destinului la Ministerul Sufletului şi încheind cu Ministerul Ministerelor. Poetica mai cunoaşte un declin cu poezia „Iubeşte !” acestea fiind ca şi poeme adăugate ulterior doar pentru a umple paginile, nu de aceeaşi calitate ca şi anterioarele. La fel şi „Dansând cu armele Nigredo”  sau „Newspoem”, poetul păstrând logopoeea ca un as din mânecă pentru a se salva de propria poezie în „The life of lie, the lie of life” sau în „Cântăreaţa cheală, cu cheia regală” iar volumul se încheie apoteotic cu poezia „Femeia în sine”, sub acest semn închizându-se şi mistica feminină sau convenţia feminităţii într-o lume deloc banală a poeziei.

                 O posibilă “descifrare” a stilului ziaristului-poet, a găsit-o Ioana Pârvulescu: “Cum de reuşeşte Iulian Tănase să-şi facă auzită vocea în lumea noastră atât de plină de poeţi, dar atât de lipsită de poezie? Poate pentru că nu e filolog, poate pentru că e pasionat de suprarealişti. Poate pentru că e prieten cu poezia optzecistă. Şi sigur pentru că, dincolo de afinităţi şi de ecouri, reuşeşte să rămână el însuşi în tot ceea ce scrie. Bucuria jocului, intertextualitatea şi boabele reconfortante de umor alcătuiesc partea vizibilă a poemelor sale, cu care cititorul stabileşte de la bun început raporturi de apropiere – te simţi imediat “acasă” în volumul de “Poeme pentru orice eventualitate”.