RĂSPUNS LA UN TITLU TÂMPIT ŞI UN ESEU IMPERTINENT (SCRIS ÎN 12.05.2005,ORA 12.55, REITERAT AZI, 5.03.2009,H :22.30)

               M-am înţepat cu două ace în tâmplă, apoi am păşit înţepată în clasă. Departe de a fi ideală, imaginea mea se oglindea în pantofii-mi prăfuiţi de autoiluzionare. Intrată în sală, fiinţa mea se disipa în colţurile încăperii, pe sub bănci, printre bănci, în urechea lor, ca un „Neghiniţă” dorind să le afle gândurile, apoi aburea geamurile cu nori fumurii de parfumul vorbelor false… Credeam în ceea ce le spuneam pentru că, risipită în cele patru puncte cardinale ştiam că nu mai sunt eu, că alte mâini mă arată, o altă gură vorbeşte şi le surâde sau naşte o grimasă, încreţindu-le sau descreţindu-le frunţile. Dăruind din spatele vocii o idee, îi aşteptam ecoul în respiraţia sau privirile lor incandescente ce mă ardeau de vie. Ca o Jeanne d’Arc pe rug, mai aşteptam un lemn, să mă ardă sau să mă… stingă, dacă mai era necesar… vântul poate oricum stinge dintr-o suflare palida licărire de lumină… Torţa, însă, nu poate fi stinsă, ea arde veşnic… în inimă.

          Azi aveau chipurile străvezii, lumina lor îmi orbea oglinda ochilor. Îi vedeam dornici de noutate, de a le spune şi a auzi lucruri nespuse, nemaiîntâlnite, captivante… Căutam leacul acestei boli incurabile. Deseori, nopţile inventam posibile metode interactive, lecturi sub lupă, credeam… credeam în lupă şi în puterea soarelui din ea ce putea oricând să scoată la iveală orice pată, orice mic secret… Glasul mi se îneacă, obrajii devin roşii, tuşesc, caut o scuză între hârtiile pregătite de acasă, pe care oricum nu le pot respecta niciodată decât, eventual, ca pe o plută de gânduri care să mă scoată la suprafaţă. Deja e prea lungă fraza asta şi imaginea plutei în suspans ar putea părea o „mise en abîme”, dar nu este… şi îi privesc. Ei ştiu, ei observă tot, scrutează, analizează, penalizează, acordă bile albe sau negre ori roşii le sunt ochii de furie când îşi apără drepturile… ale lor, tu nu ai niciunul… doar piciorul drept pe care ai călcat peste pragul clasei la intrare, ca să-ţi meargă bine.

       Terorizant discurs. Feţe palide. Aşteptare. Chipurile lor nu zâmbesc. Grimase. Dezaprobări. Ochi întrebători, priviri înşelătoare cu gândurile aiurea. Te simţi ca la depanări-TV. „Nu, nu avem piesa cutare”… „Dar aş fi vrut s-o înlocuiesc cu…, să mă revizuiesc, schimbându-mă, nu la fel ca-n Caragiale, să las porţi deschise, să…” „Imaginea e defectă. La fel, sonorul. Placa de bază e arsă. Puteţi, eventual, să vizionaţi emisiuni cu clasa dvs. în alb-negru. Dacă vă interesează, avem difuzoare, ce pot fi ataşate separat… dar ar necesita mult timp reparaţiile, multe modificări de conţinut, de structură, de combinaţii şi permutări de ordinul sutelor… „Mai doriţi şi altceva? Eventual, vă oferim un alt televizor, este la mâna a doua dar are o imagine bună, e color, are diferenţe de nuanţă şi personalitate în dungi sau cu punctuleţe, are umor, o doză de nonşalanţă, emisiuni interesante, le puteţi viziona alternativ, succesiv, individual, vă oferim un comutator evaluator special… de evaluări sumative ne vom ocupa la sfârşit de an, când vom evalua şi pagubele… dacă ele vor fi de ordinul miliardelor, nu mai avem ce repara… rămân celule moarte, stupid ataşate noţiunii de ideal… Dacă aceste celule pot fi recuperate, numai o dendrită poate şti, ea este prelungirea unui neuron ideatic ce mai apare din când în când, pe scoarţa… terestră, atunci când scoarţa cerebrală are emisferele curentate. Întâmplător, celulei de rezistenţă în situaţii de criză i s-a spus „ideal”. Dar, pentru asta, nici ea, nici noi, ca depanatori, nici dvs., ca „ce veţi mai fi fiind” nu aveţi niciun drept să-i reţineţi pe ei, cei care vă privesc şi vă ascultă, ostatici. Nimeni nu are acest drept.

     Priviţi-i. Fiecare dintre ei poate fi oricând o celulă de rezistenţă, un neuron, o dendrită. Nu le luaţi acest drept, sunt liberi, sunt conştienţi de libertatea lor. ELIBERAŢI-I ! Măcar pentru ceea ce cred ei, pot şi trebuie să reprezinte acel „ideal” neîncorsetat, nesubjugat, neidolatrizat, nu fabulos, ci real, atât de real, încât poate chiar este unul adevărat !