al 13-lea blog… imi place !!!

• Motto:

  “Daca am citi mai mult am iubi mai mult, daca am iubi mai mult am fi mai fericiti, daca am fi mai fericiti am trai mai mult si daca am trai mai mult am citi mai mult!”

Impresiile unei femei de moda veche…

Impresiile unei femei de modă veche

              Se împăcase cu gândul că minunile nu se săvârşesc în trei zile, deci trebuia repede-repede să îşi aleagă un rol uşor de îndeplinit. Mama ei o sfătuise întotdeauna să se facă profesoară. Nu o ascultase, deveni avocat. După terminarea facultăţii, regretă…            Nu îşi aducea aminte cum începuse. Întâi, se hotărâ să se urce în maşina timpului dăruită de bunicul ei şi să se ducă din nou la şcoală, în clasa a unsprezecea. Aşa îşi dorea ea, să mai facă o dată clasa a unsprezecea. Ce îi plăcea? Nu ştia exact. Poate, faptul că se schimbau mereu profesorii, mai ales cei la limbă străină, că în fiecare an unii profesori renunţau la clase mai slabe şi le dădeau celor nou-veniţi ca să-i facă “din măgari cai” sau aşa ceva… Reveni deci în clasa a unsprezecea. Chiar nu conta liceul, dar ei îi plăcuseră dintotdeauna româna, istoria, franceza şi engleza. Se putea face ceva cu acestea în viaţă? Nu neapărat, dar merita să încerce. Poate aşa reuşea să îi îndeplinească şi ultima dorinţă a mamei sale, lăsată cu limbă de moarte. Se stinsese mult prea curând, înainte ca să o vadă pe fiica ei avocată şi nu profesoară… deci mama ei oricum nu avea să ştie dacă fiica ei devenise ceea ce ea dorise pentru ea sau nu. Însă era datoria ei morală de a se salva de ruşinea familiei care mereu îi reproşa aceste lucruri… Noroc cu maşina bunicului. Doamne, cât de bine a trebuit să o ascundă de vecini! Noroc că stătea pe Drumul Poienii şi acolo casele erau ascunse, fiind construite cumva pe un deal ce străjuia strada ce ducea în staţiunea mai mult iubită de bucureşteni decât de localnici… -          Ce vrei să te faci când vei fi mare? O întrebau mereu vecinii şi părinţii ei.-          Vreau să fiu doctoriţă.-          Dar toţi copiii vor să fie doctori. Cresc şi apoi îşi dau seama că nu e aşa uşor să devii doctor, trebuie să înveţi mult pentru asta.-          Bine, atunci vreau să fiu vânzătoare, îmi place să vorbesc cu oamenii, să le vând prostii pe pâine, să-i înşel…-          Nici asta nu este frumos, şi, în plus, prostiile nu se vând, nici pe pâine, nici altfel. Şi apoi, nu e frumos să vrei să înşeli oamenii.-          Dar tu, mami ce ai devenit când ai fost mică?Avocată sau profesoară? (Rostisem cuvintele magice fără să ştiu, pentru că mama mea chiar fusese profă.) Tata o aprecia prea puţin pe mama, mai mult o iubeau copiii, vedeam cât de fericită venea acasă şi cât de vesel ne povestea despre ceea ce făcea la catedră, despre ce surprize îi mai pregătiseră elevii din clasele la care preda sau ce spectacole mai făcea implicând şi alţi elevi,  cărora nu le preda ea. Era atât de senină când îmi povestea, cu ochii ei frumoşi albaştri, oglindind lumea de care ne vorbea cu patos, cu înverşunare şi cu tristeţe, cu bucurie sau cu nostalgie… Înţelesesem. Elevii erau viaţa ei. Pentru că mama nu era prea fericită acasă, unde tatăl meu nu aprecia deloc ceea ce făcea ea, el fiind muncitor (subinginer) la Uzina Tractorul, şi considera că munca ei nu este prea importantă, că e uşor să vii în faţa clasei, să spui două vorbe să îi ameţeşti pe copii şi apoi să te mai plimbi prin clasă şi – gata ora. Dar el nu ştia că mama modela conştiinţe, că munca intelectuală e dublă. De atunci îmi jurasem interior să devin avocată, voiam să apăr familia, femeile precum mama, drepturile egale ale fiecăruia într-o familie, într-o căsnicie… în iubire!-          Laura, tu iubeşti pe cineva? Mă întrebă mama când am trecut în semestrul al II-lea al clasei a noua.-          Nu ştiu, de ce mă întrebi? Lasă-mă în pace! (cât aveam să regret apoi aceste cuvinte!)Ştii foarte bine că eu ascult numai heavy metal cu prietenii mei şi că mai ies cu ei în oraş, doar atât. Iubire? Ce-i aia?-          Bine, bine, răspundea împăciuitoare mama. Nu am vrut să te supăr, draga mea, mă gândeam doar că eşti o fată foarte drăguţă şi cred că ţi-ar sta foarte bine şi cu alte culori, nu doar îmbrăcată în negru…-          Nu ai nici un drept să mă judeci după cum mă îmbrac! Ce, nu am note bune? Nu îţi aduc premii în fiecare an? S-a plâns cineva de mine? Nu! Atunci, care e problema ta, mamă?! Lasă-mă în pace să îmi trăiesc viaţa.-          Care viaţă? Ştii tu ce este aceea?zicea mama cu năduf şi apoi o pufnea plânsul. Deseori înghiţeam în sec când o vedeam că iese din cameră plângând, dar nu aveam niciodată curajul să îmi repar greşelile, nici măcar să îmi cer iertare. Vorbeam apoi cu voce blândă, mă strecuram cu găleata de gunoi afară şi mă prefăceam că fac o faptă bună.-          Ha, ha, râdeau prietenii mei de mine. Iar te-am văzut cu găleata goală pe afară. Iar te-ai certat cu maică-ta,nu?-          Bă, ştii ceva, pe tine nu te interesează ce am făcut sau n-am făcut eu. Ce vrei, dacă maică-mea nu înţelege ce înseamnă Slayer, Paradise Lost sau bătrânul Floyd? Chiar nu o interesează lucrurile care mă fac pe mine happy.-          Da, ai dreptate. Ce să zic, crezi că ai mei mă înţeleg? Câteodată nici nu îmi vine să mă duc la şcoala aia stupidă, că înveţi numai prostii acolo.-          E, nu chiar prostii, nu mai zi, bă, aşa.-          Păi, da, ţie-ţi convine să vorbeşti, că în fiecare an eşti premiantă, nu ştiu cum puii mei faci.     -          Da, chiar, bă, ai dreptate, face ce face asta şi ne ia pe toţi. Anul trecut eu am rămas şi la romeală şi la mate. Da’ ce îmi pasă mie? Ai mei au bani, aşa că… trec de fiecare dată. Nu ştia acum, după ce se întorsese, dacă merita într-adevăr sau nu să rămână în clasa a unsprezecea, să se prefacă iar o indolentă şi o nerecunoscătoare. Toate acestea o făceau să se simtă vinovată că o supărase atâta pe mama ei. Tatăl ei nu zicea nimic, accepta, culmea, totul, ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla, poate doar ca să îi facă în ciudă mamei, pentru că o vedea că se necăjeşte pentru atitudinea fiicei ei, ce devenea pe zi ce trecea tot mai recalcitrantă. Tatăl ei mustăcea, citind ziarul sau urmărind un meci şi nu zicea nimic. Era foarte mulţumit de sine însuşi, avea mâncare caldă la nas mereu, mama se ocupa şi de casă şi de toate, el nu trebuia decât să meargă la serviciu şi atât. Îşi jurase Laura că nu voia un soţ ca tatăl ei. Ea era o fiinţă independentă, nu voia să depindă de nimeni şi de nimic. Voia să aibă banii ei, casa ei, să nu i se reproşeze vreodată că, vezi Doamne, ar fi intrat în toate astea şi acum va trebui să se ploconească o viaţă întreagă în faţa “mântuitorului”, soţului ei, aşa cum gândeau acele femei lipsite de voinţă, care se căsătoreau de gura părinţilor sau din ce ştiu eu ce mare dragoste… crezând că socialul sau materialul nu îşi vor pune amprenta pe evoluţia căsniciei lor. Şi încă cum! Unii bărbaţi aşa cred că deţin puterea, uită că şi femeia poate avea aceleaşi lucruri… hm!Gata cu teoriile, Laura!…M-am întors. Uf! Ce călătorie! Ce plictisitoare, ce enervantă e viaţa uneori. Biata mea mamă, spunea că nu ştiu ce e viaţa, ba ştiu, mamă, vreau să îţi urlu din toţi rărunchii mei, că ştiu, acum nu regret că sunt profesoară. Cu ce m-aş fi ales? Crezi că elevii tăi acum vin la mormânt să-ţi arunce vreo floare? Crezi că recunoştinţa lor va fi veşnică? Trezeşte-te, mamă şi vezi în ce lume trăim! Dar… pe de altă parte ai dreptate. Am văzut cum e să fii elevă, din nou, într-a unsprezecea, nu prea plăcut…cam plictisitor şi enervant pentru cei din jur…nu prea poţi face tot ce vrei, depinzi, vrând-nevrând de părinţi, nu ai bani de buzunar, de cele mai multe ori pentru un suc măcar, ce să mai zic, că mai bine, ţi-ai lua o bere, că e mai ieftină… Unde eşti mamă, să îţi vezi elevii care habar nu au să scrie şi acum sunt mari patroni sau “particoleri”, pentru că aşa li se spune… ce contează, mamă, că profesorii sunt a treia categorie socială ca însemnătate, după şeful statului şi prim-ministru, aşa e în nomenclatorul muncii, ce contează că ei modelează conştiinţe, crezi că învaţă cineva vreo lecţie de viaţă? Da, fără să vreau, ca avocată, am moştenit ceva de la şcoala pe care am făcut-o, dar mai ales de la şcoala vieţii am învăţat o chestiune: dacă nu te înveţi singur, degeaba vrei să înveţi ceva de la şcoală. Ce să mai spun de miracolul naşterii care poate veni la eleve de clasa a zecea? Asta e viaţă? Mă tem că nu. De ce ai vrea să ai grijă de cineva când nu poţi avea grijă nici de tine însuţi sau însăţi? Impresii… cu ce impresii rămâi după şcoală? Habar n-am, unii se prefac că învaţă ceva de la profesori. Adevărul este că nu învaţă nimic, acel “ceva” de învăţat este sau nu este în ei, profesorii doar le deschid ochii sau, în cel mai bun caz, îi îndrumă într-o direcţie prestabilită şi atât. Nu pot face ceea ce elevii nu vor mai mult să facă. Dacă ei cer mai mult, li se dă mai mult, dacă se mulţumesc cu puţin, cu puţine se vor alege.Prima zi de şcoală? E mereu la fel sau alt fel. Dar nu am cum să îmi mai aduc aminte… A fost de mult, acum… nu ştiu câţi ani. Ce noroc că m-am făcut avocată… Da, dar fiica mea vrea să fie profesoară. Să aibă vreo genă de la mama mea? Cine ştie? Eu o încurajez, nu vreau să îi spun totul, o las să descopere singură… A început să îşi respecte profesorii de la un timp, nu ştiu de ce, mereu vine entuziasmată şi o văd citind… Nu înţeleg ce se întâmplă, eu nu i-am zis nimic. Ea vrea să ştie mai multe. Mă bucur când o văd fericită, retrăiesc anumite momente prin ochii ei… vrea să afle, asta e foarte important… Să fi revenit mama mea să îmi arate cum să trăiesc? Nu ştiu şi nu o voi şti niciodată, cert este că fiica mea acum apreciază şcoala şi asta e tot ce vreau, să o văd happy, cum le ziceam prietenilor mei din gaşca de odinioară…

Un mesaj netrimis catre Horia

Ce, daca el nu vrea sa ma iubeasca, nu ma pot preface indragostita de Horia, prietenul lui? “De ce nu?” se intreba linistita si glumind in gand, Liana. “As putea sa il fac sa tresara la auzul vorbelor pe care i le-as spune special lui Horia sa le auda Raul… Doamne, cat dor ma apuca uneori de noptile noastre impreuna !… Asa i-as spune lui Horia : <O sa iti bantui noptile cu mine, sarutandu-ti picioarele (numai Raul stie cum o faceam, ca nimeni alta !…). Nimeni va tine atat la tine, niciodata ! Nimeni nu te va face sa te simti atat de bine ca atunci cand ai fost cu mine ! e ciudat totusi cat de rece esti … desi eu sunt, la o adica, dupa sapte luni, cea mai lunga “relatie” pe care ai avut-o vreodata, chiar daca tu zici ca nu a fost nimic, eu zic ca sunt ceva luni… Nu regret nimic ! Eu, una nu am ce sa imi reprosez. Sunt fidela celui la care tin ! (Liana stia ca nimeni niciodata nu va patrunde in sufletul ei cum o facuse Raul si acum ii atribuia toate aceste sentimente lui Horia…) Ca s-a terminat, e doar vina ta. Sentimentele mele nu depind de schimbarile de vreme. Sunt profunde, nu superficiale si incerte ca tine. Nu ai stiut niciodata ce vrei si nu vei incepe acum sa afli. Asa esti tu, pur si simplu, un imatur sentimental si un amputat afectiv. Nu esti capabil sa pastrezi ceea ce primesti ! Te imbratisez cu toata fiinta mea in care inca te mai simt !” Ei, dar Liana stia ca se despartise pentru ca asa a vrut ea de Horia dupa sapte luni in care el tot tergiversa posibilitatea a ceva serios si ii tot reprosa marea cu sarea. Liana nu era datoare sa suporte toate acestea, nu dupa o relatie tumultuoasa cu Raul. Si totusi, si ea si Horia stiau ca aceasta fusese cea mai lunga “relatie” a lui Horia, cu toate ca se consumase doar fizic. Horia nega orice sentiment fata de Liana dar ea ii vedea si acum buzele muscate de regret, stia ca e constient ca  pierdut-o si, ca orice barbat in aceasta situatie face pe “cocosul” ca sa razbeasca si sa ramana el deasupra… pozitia lui preferata… sau a ei… cine mai stie ! Cert este ca Liana incercase sa il alunge din gandurile ei pe Raul dupa divort si toate pareau bune si frumoase, pana cand il vazuse pe Horia pe strada cu o blonda, in conditiile in care ei nu ieseau niciodata in oras si se intalnisera la ea, cand copiii nu erau acasa sau de cele mai multe ori la el, in apartamentul care nici macar nu era al lui, era al fratelui sau. Oricum, asta cu apartamentul nu mai avea nicio importanta dar Liana stia ca acolo se simtisera cel mai bine, cel mai liber si mai oportun unei relatii ce incepuse foarte frumos… Unde naiba esti Horia ? unde ti-e mintea, Horia ? parea sa intrebe Liana… Horia plecase, Liana voise sa intrerupa orice legatura cu el de la acea intalnire inopinata pe strada, unde si el a parut surprins ca fusese surprins. Daca nu s-ar fi intamplat asta, poate Liana traia si mai departe in aceeasi iluzie, a faptului ca noptile petrecute cu Horia nu ii sunt lui indiferente. Se parea ca ii erau indiferente si, mai mult decat atat, Horia chiar nu era capabil sa iubeasca si sa primeasca iubire ! Era un handicapat sentimental si spiritual. Dar, de ! Nu poti schimba oamenii, Liana stia asta si nu avea de gand sa il schimbe pe Horia. Stia ca regretele vor surveni si ca, mai devreme sau mai tarziu el, daca e constient macar cat negru sub unghie de ceea ce a simtit alatur de Liana, va regreta ca a pierdut-o. Daca nu, nu.

Liana pasi mai apasat acum, cu fruntea sus, mandra de noul ei costum crem in care barbatii nu puteau sa nu o admire… unii chiar au fluierat-o… fluierau a admiratie… Horia trecuse prin viata ei ca o masina pe rosu pe zebra si acum, faultat el insusi de propriile sentimente, nici macar nu isi dadea seama ce pierduse. Liana era si se simtea acum de doua ori mai puternica. Viata batea realitatea, viata batea filmul in care ea era protagonista…