POEMul lui Raul

Fusta ei galbena. Ciorapii bleu, pantofii rosii.Geanta neagra. Bascuta sic trasa pe-o ureche, peste buclele castanii, mainile delicate iesind de sub mansetele indoite ale hainei roz. Cata vioiciune ! Ce paleta vie ! Nu… nu era imbracata deloc cu gust, orice impresie ar fi lasat. Asa… apoi pasii ei mici si apasati ce voiau parca sa lase urme in trotuar… apoi buza de jos muscata in timp ce faceau dragoste… Cureaua ei prea lata ce ii ajungea la talie, peste blugii ce abia ii acopereau fesele… ochii mereu  coborati inainte de a-l privi, umezirea buzelor, a privirii cand o inalta spre el… Magia acelei clipe in care zambetul ii inflorea in coltul gurii… nepasarea ei, vara, cand ii mai cadea cate o bretea de sutien… incruntarea ei atunci cand ochii ii cadeau pe vreo carte de filozofie… Wittgenstein ii placea ei… El crezuse mereu ca aceste filozof nu se asorteaza cu buclele ei castanii… Apoi ochii ei dati peste cap, stelutele aurii ce-i sclipeau in zambet si in privire, cand lasa capul pe spate si urmau clipee in care nu mai voia sa deschida ochii, de teama sa nu-i dispara stelutele… frumusetea inimii ei, pusa in palmele lui cand ii mangaia locul dintre sani ce ii infiora intregul trup… mainile lui voiau atunci sa ii cuprinda sanii deodata, sa le opreasca miscarea printr-o rasuflare in care ea sa respire doar aerul lui… ii placeau spasmele ei, arcuirea trupului ce canta sub mainile lui… o modela ca pe o sculptura, o omora cu palmele si degetele lui, apoi o invia cu un sarut…

Fiori ii strabateau si lui trupul. Postludiul nu era decat o noua punte spre un alt act de dragoste. Ii spunea trupului sa il asculte, sa o urmeze in placerea ei trezita pe nivele diferite de constiinta, voia sa o supuna total, vointa ei sa devina vointa lui, corpul ei sa nu cunoasca altul decat pe al lui, sexul ei sa nu accepte altul decat pe al sau, corzile harfei sa nu ii fie atinse decat de degetele lui, iar violetul timp sa aduca indigoul clipei de dincolo de timp printr-o singura imbratisare… Au fost si acele momente cand ea ametea in spirala ce o ridica  tot mai sus si tot mai departe de el, i se infigea apoi sfredelitor in mijlocul fruntii si buzele, trupurile nu mai erau decat un dans de energii ale lui Shiva si Shakti reuniti in dansul cosmic al inceputurilor… din ochiul din mijloc se deschideau lumi nebanuite, ea patrundea acolo ca printr-un fel de tunel in mintea lui si partea ei masculina descoperea partea lui feminina, se stiau si acum isi recunosteau iubirea din vietile anterioare, nemascata de retusuri sau falsitate. Apoi ea cadea intr-un soi de lesin. Adormeau. Lui ii placea sa o priveasca mult, chiar dormind…

Atunci, in seara de 1 martie era ultima oara cand se mai iubeau. Asa voia el sa creada. Ii mai spusese asta deseori, nu o credea nici el si o repeta intruna mai ales pentru el, straduindu-se sa o alunge din gandurile lui… aproape zilnic, prin negari, iar si iar. Desi o alunga din minte, ea revenea mereu. Flash-uri.  Ei doi in bucatarie. Ea pregatind paste. Doua macaroane scapate pe jos. Parul ei proaspat spalat, mirosind imbatator. Doua suvite rebele pe care el i le dadu la o parte. Sforaitul ei usor cand dormea cu fata in sus. Sanii ei lipiti de spatele lui cand dormea pe o parte, partea dreapta, preferata lui. Rasuflarea ei calda in ceafa. Mainile ei mangaindu-i spatele… fesele… saruturile ei ce se pierdeau in spatele genunchilor, apoi pe calcaie, suptul usor al degetelor, unul cate unul… infiorarea intregului sau trup, buzele ei care explorau padurea de semnificatii din jurul mameloanelor lui, abia ghicite… Degetele ei fine ce ii alintau linia fruntii inalte, ii urmareau sprancenele dese, impreunate, pleoapele, tamplele fierbinti, urechile mici, apoi se ascundeau in spatele lor… unghiile ce ii zgariau usor ceafa si urcau pana in crestetul capului, de unde coborau, din nou, spre frunte. Nu deschidea nici el ochii, niciodata, in acele momente… Ii placeau la nebunie mangaierile ei. Nicio femeia nu il mangaiase asa si nici nu il va mai mangaia vreodata… in acest mod…

Franz Schubert – Simfonia a 7-a, apoi Concertul pentru vioara, violina, fagot opus 166… opusa ei, imaginea din oglinda arata o barba nerasa de mai bine de doua saptamani… Isi arunca privirea pe podea. Picioarele il fixau in ciorapii daruiti de ea… Raul zambi cand isi aminti cat de mult insistase ea sa poarte acei ciorapi… ochii ei… buzele ei sorbind spaghetele. Stropii de sampanie de pe acel perete al bucatariei, mana ei intinsa pe alt perete din dormitor, ridicata ca spre a apuca o alta stea… transpiratia ei… umezeala aproape instantanee cand degetele lui voiau sa-si simta fierbinteala trupului… gemetele ei… starile ei… stelutele, rasuflarea intretaiata, spasmele din abdomen, din interiorul vaginului, stransoarea ei ce parca il sufoca… palmele ei lovindu-i usor fesele… cand el era deasupra ei… miscarea salbatica a capului cand el voia sa o imbratiseze, sa o posede animalic… Zambetul ei… Doamne, zambetul acela satisfacut al ei ! nu se compara cu nimic. Cafeaua de dimineata. Aventura din cada prea stramta. Spalatul reciproc, imbujorarea ei feciorelnica atunci cand si-au atins trupurile goale in apa… ochii ei… ochii ei… fara varsta… ochii ei inlacrimati… sarutarile ei pasionale… grija pentru el, modul in care il invelea cand noaptea adormea dezvelit. Discutiile de dimineata, mai ales discutiile cu ea. Cafeaua de dimineata. Cafeaua prelunga. Leneveala. Libertatea. Libertatea in doi. De atatea ori se opunea plecarii ei… Dimineata cu dragoste. Felul in care degetele ei mangaiau piciorul cand se incalta cu ciorapii de nylon. Fesele ei din spate, aplecate. Deschizatura acoperita de bikinii rosii. Talia. Sanii. Spatele ei, umerii… parul ei… feminitatea ei ghicita in spatele aceluiasi zambet imbietor…

Dor !!! Mi-e dor de Liana! Dor toate amintirile astea ! O vreau inapoi ! Lacrimi. Suspine. Acum sunt lacrimile mele, suspinele mele…

Rochia ei albastra. Fusta in carouri, bej. Bluza neagra mulata. Bikinii negri… ba nu, cei albi… ba nu, cei rosii… da, cei rosii… ba nu, cei negri, cu o fundita de matase obraznica la spate… ba nu, cei cu dantela, cei roz… maioul din dantela… ciorapii din nylon… cei fini, pe care el i-a rupt o data… cei bej… ba nu, aceia negri… ba nu, parul… parul despletit… ba nu, pielea… pielea ei fina, frumos mirositoare… sau ochii? Sau blugii fixati pe fese? sau… abdomentul ei, cel cu spasme, cand… Zambetul… Zambetul ei! … Sarut acum capul pastei de dinti din care ea a sorbit ultima data fiindca isi uitase periuta… caut, cu mainile, febril, urma lasata de palma ei ridicata, pe acel perete din dormitor, ii caut urma pe aceasta perna de langa mine, bag mana sub plapuma, vreau sa-i regasesc caldura trupului… dar locul e gol… cearsaful nu mai e umed… privesc in tavan. Astept sa vina deasupra mea. Stelutele… da, stelutele… le astept, sa apara.

- Hai sa nu transformam totul in telenovela sau Sandra Brown.

- Bine, dar nu am barbati bronzati si cu plete ca-n Playboy.

- Mai bine-ti faceai rost. Si… ce e cu descrierea asta siropoasa? Ce, ai innebunit?? parca o iubeai pe Simona.

- Ei, Simona… s-a intors la fostul ei iubit… un an m-am perpelit, am asteptat-o, profitam de fiecare intalnire… pe net sau in realitate… din ce in ce mai rare in ultima vreme… o respingeam pe Liana… mi se face rau cand ma gandesc ! 

- Si Simona? Ce naiba e si cu fata asta? Si ce ti-a facut de te-a innebunit asa?

- Nu stiu… un alt trup… fierbinte, dar… tanar, insa… frumos, altfel, apoi chipul ei… draguta creatura!

- Ei bine, sa zicem ca pricep, desi nu inteleg… Si acum te gandesti la Liana?! parca voiai sa uiti de tot, sa pleci in Italia de tot, la “Fontana di Trevi” a ta… la Simona.

- Da, voiam. Nu mai vreau. Sunt terminat. Sunt dat peste cap. Nu mai stiu ce naiba vreau.

- Pai , ziceai ca o iubesti pe Simona… din ce baliverne insiri aici, vad ca o adori pe nevasta-ta. Impaca-te cu ea, atunci.

- Nu pot. Copiii ne-au vazut in pat, pe mine si pe Simona. Nu mi-o vor ierta niciodata.

- Dar Liana? poate ea te va ierta si, cu timpul, copiii te vor accepta din nou… doar esti tatal lor…

- Ce sa fac? zi-mi, Horia, ce sa fac?!

- Pleaca in Italia, vezi cat stai pe acolo, accepta oferta aia de munca, convinge-te daca e adevarat ca o iubesti pe Simona si daca te iubeste, vei vedea si daca s-a intors la Florin ala al ei.

- Este adevarat! s-a intors, mi-a scris pe messenger. De ce crezi ca nu ma cheama in Italia? poate se mai si vede cu el. De vorbit la telefon, sigur vorbesc. Are inca numele lui in memorie… si adresa si ID-ul lui de pe messenger, ce naiba !

- De unde stii?!

- Am ID-ul ei de messenger si ii stiu si parola si ea mi-o stie pe-a mea.

- Ai innebunit?! i-ai dat parola ta de messenger? unei tipe pe care o stii de nici trei luni?

- Liana nu imi stie parola, dar i-am dat-o Simonei… am vrut sa ii acord toata increderea mea…

- Incredere ?! dupa trei luni de cand va cunoasteti ii dai parola ta… esti complet tampit, scuza-ma! 

- Credeam ca si ea ma iubeste…

- Te iubeste?! Nu vezi ca Simona asta a ta nu e vindecata de celalalt… mai rau, s-a intors la el! te iubeste??

(Johan Sebastian Bach – Concertul nr. 3 pentru pian si orchestra)

- Ce se aude?

- Concertul meu preferat ! Bach.

- Tu si concertele, ce sa spun… !

- Asta-i placea si Lianei…

- Hai, hotaraste-te, pe cine iubesti, pe cine alegi? pe Liana sau pe Simona?Si ce are asa fantastic Simona asta ca eu nu imi dau seama?

- A fost de Craciun cu mine. Mi-a gatit. Mi-a facut paste.

- Ei si? ce mare scofala? Parca ti-ar fi facut Gordon Bleu asezonat cu ficat de gasca. Fleosc !

- Are corp frumos… si apoi, am facut-o in toate felurile: oral, anal…   

- A, pai zi asa, ati degustat pastele…! rase Horia.

- Nu, n-a fost chiar asa… (se rusina Raul)… mi-a placut pentru ca… pentru ca…

- Bai, nu stiu ce ti-a facut Simona, dar chiar nu te-nteleg. Ai avut o aventura, sa zicem… Liana stie?

- Stie absolut tot, chiar si despre cateva conversatii ale noastre pe messenger.

- Si ea ce a spus?!

- Nu s-a exprimat. A divortat.

- He, he, he, he, he! pai atunci, uite, s-a exprimat: prin divort. Desteapta femeie… O iau eu!

- Nu glumi cu chestia asta. Nu ti-o dau eu.

- Ei, i-auzi? Dar mai e, cumva, a ta?! Niciodata nu a fost… nu ai meritat-o ! Cat te-a iubit femia asta… nu vei sti, cred…

-Poate niciodata, stiu, desi banuiesc ca…

- Acum banuiesti inutil… ia-ti-o in brate pe Simona! Bai, dupa faza aia eu nici nu ma mai uitam la ea ! esti fraier, sa mor eu !

- Care faza?

- Aia cu pozele. N-ai zis tu ca i-a trimis prietenului ei poza cu p… goala? Ce, asta e normala?

- Nu stiu daca e… ca si ala a batut-o de i-a sunat apa in cap.

 - Poate nu degeaba, bai, si eu as fi batut-o… poate e o penala si tu te omori degeaba, in loc sa te fi impacat cu Liana. 

- Acum e prea tarziu… Liana ne-a vazut pe mine si pe Simona, de Craciun, impreuna cu copiii, in pat, iti dai seama…

- Pai no.. ce sa iti fac eu? a asteptat si Liana 1 an. Un an de cand ai inceput sa faci talente si al doilea cat ai tot asteptat-o pe Simona vietii…

- Am cam incurcat-o.

- Lasa ca te descurci tu cumva… vezi ca diseara e meciul Steaua- Urziceni. Ia vreo doua beri si vino pe la mine.

- Bine, batrane, ne vedem pe seara atunci. La cat e meciul?

- Pai, incepe la 20.30.

- Pe la 20.00 sunt la tine.

- Ok… dar vezi ca nu am messenger (Horia rade).  

- Hai, ma, nu mai fi nesuferit! se ofensa Raul.

- Ok, hai, te astept, pa, vezi ce faci!

 - Da… da! Salut! Ne vedem la meci !   

Just like that…

“Probabil ca in toate vietile mele anterioare am fost femeie, pentru ca altfel nu inteleg voluptatea asta de a ma darui, de a ma lasa dominata, dorinta de a fi calcata in picioare, vocatia de sclava, privirea mea atat de frumoasa, sublima, nepamanteana, in timpul si imediat dupa ce fac dragoste (…) probabil ca-n toate vietile am fost femeie si nu am primit nici o rasplata pentru asta. De aceea nici proza mea nu e o proza de forta, nu e o proza a cotidianului, nu poarta cu ea umoarea realitatii, nici crisparile ei, nu e groasa si pastoasa ca o privire masculina, nici suculenta ca un banc pornografic, nici plina de umor”. (Stefania Mihalache, Est-falia)