Scrisoare deschisa catre tine, nepasatorule !

Liana simtea ca totul se prabuseste in jurul ei… nu era prima data… la fel simtise si atunci, in Ajunul Craciunului, cand avusese acel vis ciudat si cand, mai apoi, aflase ca Raul fusese in noaptea aceea cu Simona in casa lor de vacanta din Babarunca… da, nu se mai putea astfel si era cazul sa incheie socotelile cu el. I-a scris o scrisoare care suna cam asa:

‘Dragul meu nepasator,

Stii ceva? m-am cam saturat sa fiu umbra unui barbat care nu stie ce vrea, care alearga dupa cai verzi pe pereti si nu stie sa aprecieze ceea ce are. Ca atare de azi inainte trebuie sa stii ca am declarat revolutie gandurilor mele despre tine, m-am saturat sa iubesc pe cineva care nu ma iubeste, m-am saturat sa ii suport ifosele si nevoia lui de libertate infantila, sa nu fiu prietena cu tine… Exact cand voiam sa iti spun sa depasim aceasta criza si sa incercam sa discutam despre ea, tu te-ai indepartat si mai mult. Din nou, pentru a cata oara, nu stii ce vrei. De azi inainte pe mine nu ma mai intereseaza ce vrei tu, m-am saturat sa alerg dupa tine daca nu ma mai vrei, m-am saturat sa lupt… am obosit sa mai iubesc… poate viata mea va capata alt sens, poate nu esti tu cel pe care l-am iubit, poate te-ai schimbat intr-atat incat nu iti mai pasa nici de tine… nu ma intereseaza, poti face cu viata ta ce vrei, copiii oricum raman la mine, ma voi lupta ca o leoaica pentru ei, din pacate, in ultima vreme, nu prea ai fost acolo… ai fost prea ocupat cu suspinul tau dupa Italia. Ok, daca asta iti place, asta vei face, vei ramane singur, tanjind dupa o dragoste care nu te vrea, o dragoste aparent sincera dar care te invarte pe degete cum vrea ea, asa ca… eu chiar cred ca asta meriti, meriti sa suferi, pentru ca si eu sufar destul… insa e mai bine ca imi dau seama. Se pare ca asta e destinul meu, sa raman singura…. decat sa nu fiu iubita sau sa alerg dupa dragostea care nu ma vrea, mai bine singura… Am parfumul meu, care imi aduce inca succesul, am scrisul, care ma consoleaza, asa ca… la urma urmei, tu vei fi cel singur.

A, si inca ceva. Nu vei mai vizita copiii decat atat cat iti va permite legea. Ei au permanent in fata ochilor scena cu tine si Simona in pat… Ce, credeai ca ai scapat de fantome? te vor urmari mereu si vei fi mereu un neimplinit, un ratat sentimental, care habar nu are cum sa isi exprime sentimentele si alearga doar dupa sex, sex si iar sex.  

Viata mea cu tot ce e frumos in ea a devenit mai importanta decat tine, Raul, mi-as dori sa nu te fi cunoscut, insa nu imi pare rau de cei doi copii, ei sunt amintirile frumoase ale vietii noastre impreuna. Tu nu vei ramane nici macar cu aceasta consolare, asa ca… Din lupta asta absurda cine castiga???

Te imbratisez de departe si sper sa ramai acolo, fiindca nu m-ai iubit si nu ma vei iubi niciodata asa cum te-am iubit eu !

Liana’ 

De departe, doar ruine…

Liana se intreba cat va mai trece pana cand Raul isi va da seama ca ea il iubeste… desigur, toate aceste rataciri ale lui, toate plecarile si revenirile ghicite in spatele usilor si ale perdelelor trase peste lume Liana i le afla si nu mai voia sa se intrebe daca este doar inchipuirea ei sau chiar realitatea. Cert era ca Raul se indeparta de ea tot mai mult si se apropia de Simona, acea lumina din capatul unui tunel neexplorat inca… Si daca va renunta la ea si la copii? ce se va face ea atunci? … Nimic, se va resemna. Avea noroc cu acea firma de cosmetice personala si cu linia de parfum, “Explorer 5″, inventata special de ea… da, se va arunca in munca, acolo unde rezultatele nu o inselau niciodata, se va dedica educatiei copiilor si pe el, incetul cu incetul, il va marginaliza si ea, pana cand va ajunge sa il excluda din viata ei. Nu voia aceasta, desigur, dar daca el era cel nehotarat, daca el era cel care mereu isi cauta scuze pentru ca sa persevereze in relatia cu Simona si daca asta isi dorea intr-adevar, atunci… cum ar putea Liana sa il opreasca? i-a aratat si ei acel mail de la S., de vreo cateva ori l-a surprins vorbind cu ea pe messenger… la inceput totul parea o joaca, Liana nu voia sa accepte ca acest joc va deveni periculos si de aceea nici nu i-a dat atentie. Barbatii nu gandesc decat pentru imediat, vor sex si atat, vor aventura si atat.  Asta isi spunea si ea… dar noutatea pe care i-o incita S. lui Raul era una diferita… unele femei stiu pur si simplu cum sa invarta barbatii pe degete si sa mai pozeze si in victime, vezi Doamne, ale altor barbati, ca motiv sa se refugieze in bratele celui care urmeaza in viata lor. Este un tertip utilizat de cand lumea si pamantul si la fel il aplica si ea, S., culmea este ca ii mergea… si tocmai cu Raul… pe care Liana il admirase atat de mult cand se luasera, fiindca era fin, era inteligent, tandru, stia cand sa spuna o vorba de duh, cand sa o faca sa rada cu lacrimi… Ii era aproape imposibil sa isi inchipuie ca el poate sterge cu buretele tot, toate amintirile lor, ale copiilor, toate micile gesturi pe care le facea si micile “aventuri” prin care treceau amandoi cand cunosteau un alt loc din lume, fiindca mereu plecau impreuna in excursii, in vacante… exceptand delegatiile… pe acestea Liana nu avea cum sa le controleze. Intr-una  din ele, chiar in Ajunul Craciunului de anul trecut, el pleca in delegatie prin tara, asa spunea, ca are ceva de rezolvat… in calitate de consilier financiar avea fel de fel de proiecte… si la firma unde era patron dar si pe teren, mai facea consiliere la domiciliul clientilor… asa ca Liana chiar credea ca delegatia aceasta era justificata, insa… Raul se intalnea cu Simona. Isi luase inima in dinti si o chemase la casuta lor, special construita de ei doi, o casuta de vacanta asezata intr-un peisaj minunat, undeva pe langa Babarunca  si inevitabilul se produsese… Raul se culca cu Simona… Desigur, nu ar fi parut decat o aventura, el s-ar fi intors, ca de obicei, la Liana si toate puteau sa fie in continuare foarte bune… dar de data asta nu era asa… sau cel putin asa spunea Raul. Ce i-o fi facut, ce nu i-o fi facut Simona asta dar l-a dat peste cap… cu ce, Liana nu stia… ca doar nu avea doua organe genitale in loc de unul… avea tot atatea gauri… si in urechi, probabil… era un trup insa nou pentru Raul si asta cred ca il daduse peste cap, fiindca actul se terminase destul de repede, nu a durat mult in sine, S. nici nu avusese orgasm, pentru el era ceva “fantastic” fiindca el atribuia noului o alta aura si voia sa creada ca a cucerit universul prin acest act sexual. Imprimandu-i o asemenea aura, pentru el fusese ceva absolut deosebit, insa pentru S. era ceva foarte normal.   Motiv pentru care s-a si intors, dupa Craciun si Revelion acasa si s-a culcat si cu fostul ei prieten… ca sa isi pecetluiasca sentimentele fata de acesta o data pentru  totdeauna, sa il determine, daca s-ar fi putut, sa se intoarca la ea… Dar, surpriza: Florin nu s-a mai intors la ea, dimpotriva, si-a gasit pe altcineva, cu care a si petrecut ziua de 14 februarie. Motiv in plus pentru S. sa revina la Raul… fiindca stia ca isi asigurase revenirea prin acele momente intime in care il daduse peste cap pe bietul Raul… Liana era rautacioasa poate ori nu stia ratiunile acestei pasiuni pe care Raul o impartasea cu S., el spunea ca e iubire, insa uneori barbatii sunt atat de orbiti de femei incat le vad zeite si daca schimbarea sau cucerirea unei femei survine in viata lor  intr-un moment in care se cam plictiseau de existenta pe care o duceau o considera “iubire”, un fals termen pentru o relatie sexuala. Iubirea nu poate fi atribuita unei persoane, nu poate fi descoperita neaparat intr-un act sexual, iubirea este si intelegerea celuilalt, este tandretea cu care il inconjori cand el nu e langa tine, iubirea e mult mai mult… de aceea S. stiuse pe ce butoane sa apese si Raul, cuceritorul, acum supus ei printr-un act sexual, ajunsese sa creada si se convingea singur, chiar impotriva vointei ei, ca o iubea pe S.

“Oare barbatii iubesc toate femeile cu care se culca?” se intreba Liana fiindca atunci, privind inapoi, in viata ei, constata ca Raul nu era la prima “abatere” din iubire de acest gen… mai avusese astfel de aventuri, insa ea, ca o femeie cu minte si cu multa intelegere ii acceptase ratacirile, nu fara strangere de inima, desigur, dar se uita mereu la Mihai si Cristian, cat de frumosi erau, copiii lor, si atunci totul palea, el nu mai exista, ea se transforma intr-un inger pazitor pentru cei doi micuti, de 5 si de 8 ani si ei, Lianei, ii era de ajuns…

Isi scutura capul de mai multe ori, voi sa alunge gandul asta… Nu, Raul nu ar putea sa o paraseasca pe ea si pe cei doi copii pentru Simona, Liana nu voia sa creada asa ceva… lacrimile ii invadasera obrajii, ochii i se inrosisera, mainile au inceput sa ii tremure, la fel trupul, se lasa prada unui plans cu sughituri… copiii erau la gradinita, respectiv, la scoala si ea ramasese singura cu gandurile ei… Plansul era acum un fel de usurare… insa nu se putu stapani… De departe, doar ruine vedea din viata ei, franta acum…              

Jurnal de senzatii

Jurnal de senzaţii Mă uit la tine cu ochii încercănaţi de iluzii… Nu, iubitule, nu mă întreba cum vine asta : cu ochii încercănaţi de… habar nu am de ce am zis-o, aşa mi-a venit…            Aş vrea să te ascund între palmele mele, să te ascund bine între liniile destinului meu, de acolo să te văd zâmbind din când în când cu câte o şansă sigură de viaţă… de dragoste, de iubire absolută, în numele divinităţii care a creat iubirea. Strig după o a doua şansă cu tine. Vreau să ne naştem împreună, să fii în sângele, în carnea mea, să te simt ca pe propria mea respiraţie, nu zic nimic nou, dragul meu, hai să fii tu Yang-ul meu şi eu Yin-ul, tău, fii tu CHI-ul meu, să îţi fiu eu REIKI-ul tău sau REM-ul sau starea de benefică solitudine a ideii că suntem şi că ne suntem… îmi e atât de dor de tine, îmi vine să urlu şi nu reuşesc să îmi acopăr vocea… cât timp mai am până la moarte, iubitul meu? Ştiu, nu poţi să îmi spui, nici eu nu aş putea ghici… e atâta dor în durerea mea adâncă încât mi-e dor de fericire, până la urmă, fericirea există. Din punctul meu de vedere ea are două siguranţe pe care le aprinzi deodată, una ar fi aceea a iubirii faţă de semeni, pentru care niciun sacrificiu nu este niciodată prea mare fiindcă asta e menirea ta, să îi ajuţi pe alţii şi, pe de altă parte, e siguranţa celui de lângă tine care te iubeşte necondiţionat, fără să clipească, fără să te aşeze pe locul doi, îi eşti iubirea lui primă şi ultimă, împărtăşiţi mai mult decât un pat împreună şi vă maturizaţi reciproc în numele iubirii… ar putea fi un fel de iubire absolută, deşi nu e chiar aşa…. dar este la fel de puternică.            Iubitul meu prins între două ape, când te vei linişti? Când te vei hotărâ ce drum vei urma? Cât de tare o iubeşti pe ea, cealalată femeie din viaţa ta? Ce face pe un om mai frumos decât celălalt? Dar ce îl face mai solitar? Decât o singurătate în doi mai bine o singurătate de unul singur, să te laşi rătăcind de nebun în scoica recunoaşterii în oglindă nu a recunoaşterii celorlalţi în tine, deşi merge şi aşa… dar e important, iubitule, să te recunoşti în mine, să mă laşi să mă recunosc în tine, cu toată forţa iubirii de care sunt capabilă… cine a zis că e târziu să mai iubesc? De ce ar fi târziu, dragul meu? De ce ar fi târziu pentru a te îndrăgosti? Crezi că eu nu am dreptul să mă îndrăgostesc? E atât de mare diferenţa dintre 33 şi 37 de ani? Este de netrecut? Nu, eu nu cred că totul se poate opri la o vârstă ! de fapt, ce e o vârstă? Este doar o biologie, o fiziologie, vârsta este cea pe care ţi-o dai mental şi sufleteşte. Dacă sufleteşte eşti de 15 ani, ce contează dacă arăţi de 80 de ani? Nu e şi bătrâneţea o a doua copilărie? O, Doamne, dacă aş putea să programez creierul oamenilor să nu ţină cont de vârstă ei s-ar putea îndrăgosti la orice vârstă, de oricine, fără să îşi facă probleme vreodată că ar fi prea bătrâni sau prea tineri… of, of! Bineţe vreau să dau luminii pentru că m-a născut… lumină , de câte ori m-ai putea naşte din nou? De câte ori te-am trădat gândind necuviincios sau păcătuind cu trupul? De câte ori, lumina mea? Lumina ochilor mei ai putea fi chiar tu, iubitule… de atâta amar de vreme nu am mai rostit acest cuvânt, „iubitule”… mi-e deja teamă să îl mai pronunţ, fiindcă de fiecare dată când am îndrăznit să îl pronunţ, „iubitul” m-a părăsit… de aceea evit acest cuvânt, evit să spun „te iubesc”, mi-e şi mai teamă fiindcă aşa aş fi o veşnică rătăcită în imperiul respingerilor supreme… nu vreau să fiu respinsă din nou, nu vreau să nu fiu iubită… of, şi aici mai e ceva: da, eşti iubit, dar eşti pentru o oră sau pentru o zi sau pentru o săptămână sau pentru câteva minute… dar de ce nu ai putea să fii iubit pentru o viaţă întreagă? E chiar atât de grav? Se pot plictisi oamenii atât de rău unii de ceilalţi încât iubirea pe termen lung să nu mai aibă valenţe şi conotaţii supreme? De ce să fie aşa? Ce ar fi iubirea fără latura ei eternă? Ce ar fi eternitatea iubirii fără moartea ei în noi? Ce am fi noi fără această moarte şi înviere în numele iubirii? Aş vrea să te iubesc, dragul meu, aş vrea să îţi spun mereu „iubitul meu, iubitul meu” fără să îmi fie teamă… în subconştient deja rostesc aceste cuvinte… mereu şi mereu. Ştiu, pe hârtie sună foarte banale sau banalizate dar… pentru mine nu e important să fiu eu dacă nu iubesc. Nu vreau să îmi fie refuzată iubirea din nou. Dar dacă un mâine e pentru fiecare pâine consumată? Nu suntem oare un pic blazaţi că nu ne înţelegem slăbiciunile, că nu vrem să ne recunoaştem frustrările? Când vom înceta să ne clasificăm stările atunci vom vedea că e chiar important să nu controlezi chiar totul… e bine să mai laşi un gram de nebunie în fiecare dintre iubirile tale pasagere sau everlasting-urile după care tânjeşti… nu mai sunt eu când iubesc, dau dovadă de atâta inconştientă, de atâta umilire şi înclinare în numele celuilalt încât îi devin sclavă. Nu vreau să fiu sclava dorinţelor mele. Planul profesional mă ajută deseori să mă regăsesc… să mă evoc sau să mă înduplec să mă salvez de neuitare. Rostesc uneori cuvintele cu o aşa greutate supremă încât nu pot să îmi mai regăsesc apoi respiraţia, chiar dacă nu le pronunţ cu voce tare… deci „rostesc” era impropriu folosit mai devreme… îmi este dor de nebunia acelor clipe în care te pierzi în celălalt, în care iubeşti pe cineva anume şi nu ştii de ce, în care vrei să te oglindeşti doar în ochii lui fără nicio vorbă fără sens, fără nicio falsă reverie, pur şi simplu, ca un fel de regăsire în neantul celuilalt. Şi dacă ştii că nu sunt eu şi dacă ştii că nu eşti tu când îl priveşti aşa pe celălalt şi dacă a încetat comunicarea cu totul, atunci… hmmm atunci, nu mai ştiu ce să mai spun. Lipsa de comunicare chiar este gravă, un semn că iminenţa gestului înseamnă tăcerea morţii, a unei morţi conspirative, a despărţirii. De asta îmi era teamă, de această tăcere complice. Poate nu e aşa, poate este doar o cădere de net… poate ai nevoie de linişte şi simţi că te „sufoc” şi vrei să respiri… să respiri… care aer, oare? Cel de Italia sau cel de România? E atât de gravă situaţia? O iubeşti? De ce? Ce are ea în plus şi nu am eu? Din nou şi din nou aceleaşi frustrări cu cel la care ţii şi care nu ţine la tine… of of… asta e viaţa, un tren de vagoane pestriţe de asocieri şi despărţiri, de plecări şi reveniri…Să sperăm că nu ai plecat prea departe. Şi eu care mă gândeam că tocmai mă săturasem de lumea mea interioară şi voiam să trăiesc în exterior, un exterior al regăsirii celuilalt în mine… e clar, înseamnă că l-a supărat prea tare chestia de vineri şi când m-a văzut în halul ăla de rău fizic… nu i-a plăcut, dimpotrivă… nu a înţeles comportamentul meu şi nu îl înţelege nici acum, nu îi plac oamenii necontrolaţi sau … are nevoie doar de o pauză de respiraţie, ideea este să îl las în pace… e mai bine aşa.Deocamdată atât, trebuie să scriu lucrarea cu traducerea, fir-ar să fie… el a ieşit de pe net, fără niciun cuvânt, deşi m-a văzut online… în fine, poate are nevoie de linişte, poate e abătut, poate se gândeşte să plece în Italia… poate… atâţia de „poate” pot ucide imposibilitatea posibilităţii… mai bine să mă uit în ograda mea. Dar i-am dat nişte veşti… ce s-a întâmplat, oare? e imposibil să fie gelos pe succesul meu… eu nu am zis-o să mă dau mare… sau tocmai am făcut-o şi asta nu îi convine? Sau pur şi simplu el mă cunoaşte alt fel şi nu vrea să îmi recunoască niciun merit, în indiferent ce aş face? Cine poate şti? O las aşa. E târziu şi trebuie să îmi termin lucrarea. Poate, pur şi simplu, a găsit pe altcineva. Şi gata. Sau poate se gândeşte la Italia. Şi gata. Orice poate fi. Sper să dezleg curând enigma… hmmmmm. Te sărut, dragul meu! Îţi sărut gândurile şi buzele, plină de dor… mi-e dor.                                Dragului meu soareSemantic, detaşat de conţinut, un dor ce încă mă mai doarme, albastru şi indefinit, absolvit de vină şi abolit de cuprins, în necuprinsul orelor care îmi îngână răsăriturile cu apusurile, privesc la un soare care mă învăluie în albastrul clipelor.Dincolo de semantica semnificatului e semnificantul şi unduirea sonoră a razelor lui în mine… Doamne, cât mi-aş fi dorit să fie acolo, în unduirea acelei raze care îmi mângâia sânii, sprâncenele, mâinile, într-o ordine absolut aleatorie, îmbălsămată cu rostul şoaptelor din perdelele trase… peste pleoapele lui. Îmi place să îl privesc dormind… aici soarele meu nu ajunge, printre genele-i dese, dar scurte, sub pleoapele fine ascunse sub sprâncenele stufoase, sub fruntea înaltă ca o boltă de aur a lumii, în împletirea firelor de păr cu firele de nisip ale timpului, în buzele lui ca două valuri fremătătoare, două acadele suprapuse care aşteaptă să intre în teaca buzelor mele… apoi obrajii uşor ridicaţi şi gropiţa din bărbie, toate acestea fac din el, dincolo de unduirea razelor care îi surprind doar umbrele, soarele meu… de dimineaţa… cu el îmi descopăr răsăritul şi sfârşitul zilei, cu el îmi redescopăr feminitatea şi plăcerea de a fi mai femeie lângă el, cu el îmi descopăr un rost al luminii pe care nu mi-l cunoşteam… m-am îndrăgostit? Nu, vai! Sunt într-o continuă îndrăgostire. Acum un zbor mă cuprinde şi mă respiră în braţele lui ce îmi mângâie şoldurile, fesele, revărsările unor valuri impudice de catifea din carnea mea se prelinge printre degetele-i vinovate că mă fac să mă simt, din nou, femeie, ca şi sculptată de un Michelangelo autohton sub ochii lumii, da, lumea mă priveşte acum de la fereastră şi eu îi zâmbesc, dincolo de geamul umed, fericită. Îi zâmbesc şi converg spre un început de care nu sunt întotdeauna conştientă, mereu trebuie să îmi amintesc că sunt femeie şi rostul zilelor şi al clipelor îmi determină mersul pe stradă, respiraţia, văzul, simţul de observaţie asupra lucrurilor, asupra ochilor lui care mă urmăresc în nuditatea mea interstelară când mă aflu în faţa soarelui meu… nepătruns, mă respiră, sacadat, în zvonul şoaptelor din ureche simt mângâierea spiritului ce eteric pătrunde atmosfera metrilor pătraţi în care un suflu de iubire, un suflu de echilibru se desfăşoară nestingherit, jucându-se în nisipul timpului… a mai trecut o zi… încă o oră, câteva minute… am plecat, a plecat şi el, spre o altă destinaţie sonoră, îl fulgera gândul şi îl bătea vântul cunoaşterii de sine pentru ziua ce vine şi se aşterne la picioarele-i de catifea să o calce în picioare şi să o modifice potrivit  cotidianului şi deprinderilor zilnice ale unui fals imaginar proiectat pe apartenenţa lui la fiinţa bipedă, mişcătoare şi unduitoare în ritmul legii gravitaţiei printre oamenii atât de mulţi şi atât de empatici – sau nu – la iubirea lui, nedeclarată, la iubirea noastră, plouată sub o streaşină de amăgiri…. iluzii…. rătăciri… dor…. şoapte… spulberă acum auzul cu încă o revenire : pe stradă, o maşină a stropit o femeie, bărbatul înjură, se urcă în maşina lor galbenă şi cântă copilului să adoarmă pe bancheta din spate a maşinii…. gândurile mele zburând la el, la soarele meu… cum îşi petrece ziua? Cu cine vorbeşte? Cui zâmbeşte? Pe cine înjură? Cui şopteşte că îl fură luna? Cui îi atribuie minciuna încă unei amăgiri că iubeşte pe altcineva decât pe mine? Să mai trăieşti încă o mie de ani într-o clipă, iubitul meu, soarele meu, minunea gândului meu că sunt şi eu, o mică părticică din tine…

El si ea cand aveau pojar divortional

EL ŞI EA CÂND AVEAU POJAR DIVORŢIONAL Se aşeză pe pat în faţa mea.-         Copilul meu, copilul meu de plastilină, gata, la culcare!-         Mami, mai vreau să desenez! E ora „Colgate”…-         Spune-i tu, dragă.-         George, e timpul să mergi la culcare. Du-te!  & &          & După ce copilul ieşi din cameră, dar fără să închidă uşa…-         I-ai spus?-         Sigur că da.-         Afirmaţia e necesară, în relaţia noastră? întrebă ea consternată.-         Eu credeam că am lămurit acest concept… „Relaţie”? asta numeşti tu „relaţie”? La naiba, Laura, suntem împreună de trei ani!-         Şi eu, care credeam că nu eşti decât…-         Un concept! Asta vrei să spui, nu-i aşa? Ei bine, asta şi sunt! Un concept! ridică el tonul.-         Întotdeauna ţi-am admirat calmul. Nu-ţi dai seama că te aude copilul?-         Şi-atunci, tu, tu ce eşti? O concepţie, nu-i aşa? zise el, râzând.-         Mami, nu pot să dorm!-         Vezi ce faci? Acum ţi-ai găsit să vorbim de contracepţie? De faţă cu copilul? Nu ţi-e ruşine?!-         Nu, dragă, eu sunt bisexual…-         Dan, fă ceva cu receptorul acela! Sună-ntr-una telefonul…-         Care telefon? Ai uitat că nu l-am instalat încă? Abia săptămâna viitoare vin cei de la recepţie.-         Recepţie, despre ce recepţie vorbeşti? A, noaptea trecută, când ai întârziat, ca de obicei, în discuţiile tale literate… cu Dobre, Bodea, Mocanu şi ceilalţi! Ei sunt mereu cei importanţi, nu-i aşa?-         Draga mea, literale, discuţii „literale”, aşa se spune…-         Ei şi ce vrei să analizezi acum ad literam tot ce spun? Mai greşesc şi eu…-         Da, a greşi este firesc. Te iubesc.-         Abia acum ţi-ai adus aminte? Vezi că mama vine mâine dimineaţă. Încearcă şi tu măcar să te prefaci că avem mâncare în frigider.-         De ce? A venit Paştele? Iar trebuie să merg după ouă? Cozi infernale, carne de miel-         Mi-e lene să-ţi mai spun ce ai de făcut. Te descurci tu, doar este contextul tău;-         Şi tu? De planul tău nu vorbeşti niciodată, de viaţa mea?-         Dar de viaţa mea, pe care mi-ai distrus-o… spuse ea cu vocea aproape sugrumată de plâns…-         Am convenit, fără lamentaţii… – zise el convingător.-         La „mentaţii” crezi că-mi stă mie gândul acum, când sufăr… sau cine crezi că suferă? Caiul? Sau Bodea, în „Cursa de 24 de ore”-         Ce, parcă tu ai stat mai mult în spaţiul ancestral dintre viaţă şi moarte?-         Unde ai citit asta, într-o carte?-         Desigur, doar cărţile mi-au mai rămas…-         Tu, cartoforule, crezi că ai mereu un as în mânecă, nu-i aşa?-         As a, ar spune englezul Cooker…-         Da, Cooker, şi pe câinele acela l-ai muştruluit de nu s-a văzut, l-ai dat pe mâna lui Pavlov, să-mi urle-n cap în loc de deşteptător şi să ridice labele când mă vede… măcar dacă nu ar fi fost aşa bălos, că numai bale erau în toată casa… Şi Barthes acela, al tău, prietenul cel drac şi scump…-         Roland Barthes, dragă, da, am făcut un seminar împreună, ei şi? Ce ştii tu despre scriere?-         Scrie-ţi şiretele de la pantofi, mai bine. Uite-te la tine, ce dezordonat ai ajuns, de când nu mai am grijă cum arăţi te-ai făcut un incoherent şi jumătate.-         „Încheie-te”, aşa se spune, „incoerent”, spărgătoare de noţiuni şi de reguli, asta eşti!-         Spărgătorul de nuci nu ştii unde l-am pus, apropos? Vreau să fac nişte prăjitură pentru mama…-         Ceaikovski… acesta era concertul la care ne-am cunoscut…-         Iar mă plictiseşti cu ifosele tale intelectuale? Ceai cu ovski? Asta ce plantă mai e? N-am auzit vorbindu-se despre ea la „Ceaiul de la ora cinci”-         Cinică şi absurdă în comunicare ai fost mereu!-         De ce nu mi-ai reproşat asta acum trei ani?-         Pentru că nu te cunoşteam.-         Şi-acum?-         Vrei să spui „în acest moment”, ca să nu te repeţi, zise el grijuliu.-         Încetează cu corecturile tale! Sau te-ai dat şi tu pe brazda textualistului de C.C., el, cu teoria genurilor inexistentă în postmodernism, să îndrăznească să spună că asta nu e o schiţă; postmodernul ăsta ţi-a băgat numai gărgăuni în cap!-         Cum poţi fi atât de…-         Încheie-mă, de poţi! Nu vezi că nici rebus nu ştii să faci? Întotdeauna m-ai citit doar prin ochelarii de soare şi printre romanele tale, niciodată nu m-ai văzut aşa cum sunt!-         Cum eşti?-         Zi-mi cum vrei, numai nu te mai autoiluziona, nu vezi în ce deşert sentimental suntem?-         Da, într-adevăr, suntem în mare încurcătură!-         „Suntem”? ce verb este ăsta, parcă înainte eram unul, acum „suntem” mai mulţi?-         Vrei să monologăm în doi?-         Nu, diftonghează-l pe unu în 1+ 0.-         Şi cine-i nulitatea, tu?-         Eu? Cum să-mi iau o asemenea răspundere, te las pe tine să… parcă tu erai cu spaţiile indeterminate.-         Te determin să…-         Asta ai făcut şi atunci.-         Trebuia să declar public că te iubesc.-         Corect! Numărul s-a terminat.-         Hai, la culcare…-         Da, ai dreptate, poate că-n vis ne vom înţelege şi noi. Aici au evadat şi marii romantici…-         Iar începi tu, cu natura arhetipală…?-         Ce, ai rămas în priză?-         Nu,-         A alunecat virgula-         Şi ai ajuns la sfârşit. Anormal.-         Ce?-         Sfârşitul.Stropitoare. Rânduri. Noi ca două rânduri despărţite de linii de dialog şi de litere, Doamne, ce de litere! „Între suflet şi cele douăzeci şi patru de litere ale alfabetului e o distanţă ca de la cer la pământ”, spunea cineva.- Şi?- Şi ce?- Şi, o măsori tu?Copilul (vorbind în somn): Mama şi cu tata se plimbă pe lună. Pământul e rotund.-         Şi tu, dragul meu?-         Care tu? Poate ta, ta twam asi… Acum, cei doi căutau imnuri de slavă unul celuilalt… „Cântarea Cântărilor” a devenit puricel pe lângă dragostea lor.-         Te pricepi la comparaţii.-         E prima dată când aud un compliment.-         Complement de circumstanţă favorabilă pentru pătrunderea în zona X(. – ? , : ; ! – …) abcdefghijklmnoprsştţuvwxyz-         Mami, tati, a venit bunica!

Povestiri umoristice

GÂŞTELE LA CAPITOLIU Înaintea erei noastre oamenii îşi înghiţeau limba, lipsindu-le cuvintele. Acum, oamenii pronunţă cuvintele, ignorând limba.  Două gâşte stau în faţă la Capitoliu.-         Gaga, dragă, ce zici de noua mea schimbare?-         Aha.-         În bine, e sau…-         Tu ce spui de tipul acela înalt ce vine spre noi?-         Eu vorbeam de…-         De Darius n-are rost să mai amintim. Ştii că atunci s-a ars becul şi el a uitat să cumpere…-         Da, tu, e fain.-         Cine? Darius?-         Nu. Uite-te cine vine.-         A! Mănuşi galbene, tricou roz şi buze roşii.-         Un adevărat dandy!-         Dendi? Pe acesta când l-ai mai cunoscut? La şcoală?-         Gaga, a, nu!-         Ce zici, să…-         Nu ştiu dacă nu cumva…-         La ce te referi?-         Păi, atunci…-         La asta mă gândeam şi eu.-         Tu cum mai stai cu exportul-         De produse?-         Da.-         Toate formele şi toate culorile.-         Ai un penaj interesant, Gaga.-         Se apropie.-         Şi… ce spui de…-         O.K.!-         Domnule, nu vă supăraţi…-         Baudelaire, îmi spune…-         A, lumea, cu „au” şi „ai”.-         Nu, de fapt eu mă numesc Bodler.-         American-         Nu, french.-         Gaga, ţi-am zis eu.-         Şi ea, tot…-         Tot – camera 205, etajul VII.-         E un nivel interesant -         Gâ-gâ, răspunseră ele în cor-         Atunci, să mergem! Şi aşa au atacat gâştele Capitoliul. MOTORIZAREA MICŞUNELELOR        Băieţii de la Motley Crue s-au gândit să dea o raită prin Braşov.-         Bă, ce zici de Turul Morţii?-         Ai înnebunit, nu se cade! Mai bine „turul groazei” sau „turul foamei” sau „turul pantalonilor”…-         Hă, hă, hă, râse celălalt. Ce zici de turul lui Emy?-         Mi-am pus garnituri noi.-         Şi eu.-         Am schimbat şi uleiul.-         E nou?-         E „Shell”-         A, ăla de-i face reclamă-         Şi eu mi-am curăţat tăblăria cu castravete-         De castravete n-am auzit, băi, pe canalul 71.-         Tu te uiţi numai la fotbal! Ce, crezi că-ţi dau ţie explicaţii suplimentare?-         E ulei de castravete?-         Nu, bă, e natural, ce, numai în acela de la reclame crezi?-         A, nu!-         Păi, vezi, hai pe la Emily!-         Cine, mă, Dickinson? E frumoasă?-         Izolată.-         Acu’ mi-am închis şi prăvălia. Nu mai scot un cuvânt.-         Ce ziceai? „Turul Morţii”?-         Nu, bă, turul lui Emi. De la „Emi”- prescurtat. -         O luăm pe scurtătură, da?-         Păi, hai să pornim.-         Kawasaki ăsta acum ţi l-ai luat?-         Nu, bă, e vechi.-         Sake din ăsta am băut şi eu-         E gri nasol.-         Da, dar e rezistentă.-         Emi e ăla cu deşertăciunea?-         Da, bă, cu viziunea lui panoramică.-         Băi, la Panoramic nu am fost.-         Au fost însă fârtaţii noştri, ăia de-i numea lumea genii.-         Genială, Laura, băi!-         Ce spui?-         Laura.-         Petrarchistule! Eu vorbesc de Emi şi tu-mi spui de Laura!-         Eu  nu-s petrarchist, bă! Sunt budist.-         Budist cu dh?-         Nu, simplu, fără gheaţă.-         Aşa te vreau, bătrâne! În drum spre Poiana s-au izbit de tot felul de obstacole verbale. -         Bă, ăsta cine e?-         Cine, mă?-         Ăsta, de intervine între noi.-         O fi vreo deşertăciune.-         Da, bă, spurcăciunea naibii!-         Spune-i să plece-         Eu aş vrea, dar nu vrea el.-         Dă-i bice, poate prindem nonzeciştii,-         Să ne mai distrăm puţin, nu vrei?!-         Şi-ai uitat de Sonda 21, -         A, aia cu „aerul din aer”-         Nu, bă, cu „aurul din …-         Nu am uitat.-         E O.K.-         Hochei juca ăsta?-         Nu ştiu.-         Hai mai bine să ne motorizăm. Eu o motorizez pe Laura, tu pe Emi…-         Acum ţi-ai găsit?-         Da. Cu cheia de 90.-         Nu, bă, de 95.-         Te-ai modernizat şi tu, Nică?-         Am făcut doar „turul morţii” până la castraveţi şi înapoi.-         E scumpă benzina, bă, şi tu mergi la piaţă?-         Nu, la…-         Şi eu când pot să vin?-         Peste un secol, scapă de Emi şi vino la non-zecişti, băieţi faini!-         Au şi…?-         Mai întrebi?!- tot dichisul.-         Ce mai aşteptăm?-         Poezia secolului 21.-         Nu, bă, nu asta!-         Ce, sună intelectual?-         Parcă.-         Că aer nu mai am, mă sufoc.-         E aur, băi, de-aia…-         Aha! SERELE – VIA BRAŞOV -         Salut, bătrâne!-         Ohoho! Ce mai faci, domnule…-         Tot aşa.-         Ştii, eu…-         Da, ştiu, te-am rezolvat: casa, copiii, tot: fata la Paris, băiatul la Oxford – e coleg cu al meu, să nu-ţi vină să crezi!-         Prea lung. Parcă nu era un monolog. Eu nu ştiu cum…-         Nici nu trebuie. Deocamdată 800 de dolari, apoi…-         Mă descurc şi cu atât, dar…-         Nu te gândi la mine. Am rămas la fel.-         Ce faci acum?-         Ehe, bătrâne, era tânără Gina, când am cunoscut-o-         Greşesc cumva dacă…-         Nu, la Şerholtz, acolo am văzut-o. Uite, dau o bere, ce zici?-         Mai lesne se învaţă ciorile să zboare decât guguştiucii.-         Da, Sadov- masochistul acela era pasiunea ta.-         Nu, era vânător! Vor să-         Cânte, nu mai au ce!… eu cu literatura-         Nu te-ai săturat de critici, mai scrii?-         Nu, doar un barbut, un bambilici – mai joc rar şi grădina…-         O mai ai?-         Da, sigur, frumoasă, am sădit-o şi am răsădit-o-         Cine seamănă, aia culege, zice Domnul.-         Fertil, vrei să spui, nu ştiu cât de bună mai e ciorba, nu am mai mâncat de vreun an-         Cu poezia stai bine, nu?-         Da, vilă nouă, în centru, cu două etaje, trei camere la un etaj…-         Amară viaţa asta-         Nu cred, cu pesimiştii nu mă-mpac. Pe optimi îi văd bine.-         Da, au jucat bine în optimi băieţii… Tot de dreapta ai rămas?-         Da-         Ţii minte? ai zis că dai o bere-         Da, sunt încă glucid.-         Să mergem-         Nu pot acum – să semnez întâi un cec, ştii, aşa le zice acum lumea, îi tot dă cu carnete de… dar eu ştiu că sunt de CEC.-         Bineînţeles! Mai poves--         Iartă-mă. Beculeţul roşu! Mă cheamă; „Să trăiţi, dom’ şef!”-         O vorbă doar.-         Nu mă supăr, poţi spune orice.-         Ricel ce mai face?-         Devii banal.-         Şi tu proto-cronic.-         Are cancer la vezică-         Vezi că tot la vorba mea ai ajuns?!--         Titlul nu-l schimbi?-         Ce are titlul cu vezica? Nu, zise el închizând prăvălia exact în nasul doctorului Bădescu.-         Să trăiţi, dom’ şef! – răspund ei în cor-         Pe loc repaus, băieţi. Azi sunt dezertor. L-am lăsat pe dr. Ochimpaişpe să fie de gardă.-         Aha!… Şi aşa au învăţat nebunii numerologia: unul după altul, unul după altul, doi plus doi fac alţii…   

Cred in albastrul tau…

     

CRED ÎN ALBASTRUL TĂU

 

        Am citit undeva, într-o carte albastră, că nimeni nu poate visa albastru. Cu ochii închişi sau deschişi albastru văd cerul, albastru mi-e chipul şi văd în albastrul meu Dumnezeu. EL nu are culoare, dar îi văd reflecţia albă a luminii în albastrul zăpezii din mine.   

Topindu-mă lin, albastru culeg din fiece undă şi vibraţie, albăstrire adun din Alba creaţie. Mă caut, mă pierd, mă aflu – alb astru. Albă-albastră când stelele răsar una câte una în mine, eu mă aprind albăstrui în tine. Din ochi îţi răsar stele, nu lacrimi, impropriu-i suspinul ce-l ţii închis, oftează albastru, căci… În tine e dorul împlinirii alb-astre-n lumină. Cernută e zarea în trupul tău, în venele tale e marea, albastră şi ea, mare-i şi dorul ce-n viaţă te ţine alb ca un astru s-o cânţi  şi-n imnuri de slavă glasu-i să-l frângi… Firimituri de aer din alb, astre se opresc în plămânii cu aer albastru suflaţi şi aur înalbăstrit e-n reflectare, în cugetare şi în unda fizică dinspre Pământ spre Soare.

        Din prea multă mărinimie “înalbăstrită” am uitat să mă uit azi în oglindă. Ştiu că ea s-a uitat de cel puţin cinci ori pentru el. S-a trezit cu coama mai galbenă, cu zâmbetul mai larg, după un act consumat albăstriu, el s-a spălat pe mâini cu un săpun dezinfectant, albăstrior, s-a şters pe mâini cu conceptele ei,  acceptându-le doar pe ale sale şi a pornit pe un drum înalbăstrit, nepăsător, cu ţigara în gură, fluierând o melodie hard de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat… Deja trecuse şi de munţii albaştri, mutase scrumiera de la locul ei, se aşezase pe canapea imediat ce se deschise uşa albastră şi, din greşeală, alabastrul scrumierei îl scăpase pe covor şi acum gândurile lui zăceau acolo, împrăştiate. Îşi jurase de atâtea ori să facă ordine, să îşi cureţe viaţa de apetenţe şi complezenţe, să se lase dus de valul singuratic al vântului benefic al solitudinii pe care o simţea albastră şi izolată undeva mult prea departe… Toată lumea voia ceva de la el. El nu voia nimic care să nu fie albastru şi rece. Gheaţa din pahar se topi oarecum sub jetul de whisky albastru. Înghiţi. Se simţi satisfăcut de perdeaua alb astră a norilor ce se lăsa lin peste pleoapele lui din ce în ce mai grele. Revăzu în minte conversaţia banală cu ea, înghiţi avid orice amănunt, se bucură de cadoul ei, nu prea vru să îl accepte, dar era de la americani şi atunci se văzu nevoit să îşi tatueze chiar stele albastre pe piept de acceptare, îi lăsă şi capul ei acolo, să îi asculte peştera inimii din care ieşea un fum albastru de la ţigările lui preferate, LM albastru…

Făcuseră dragoste cu câteva ore înainte şi el simţea gustul ei amar pe cerul gurii din care nu se mai dădea jos norul albastru al iluziei şi oricât încerca să se absolve de vina de a nu iubi, el se făcea un fel de rotocol dens care îl înecă parcă din ce în ce mai tare… Stărui ca ea să nu îl mai întrebe nimic. Nu fu niciodată capabil de angajamente… de ce ar fi fost acum?

Citise într-o carte albastră, aceeaşi, de la început, că nu avea de ce să se enerveze, nu avea voie şi atunci, închise ochii. Stând pe canapea, ieşind din raza ei de acţiune albastră, se lăsă o dulce linişte, sfâşietoare în ansamblul ei utopic. Nimic şi nimeni albastru părea că nu vrea să o sufoce, nu vrea să o spulbere. Era acolo, întreagă, neadormită, albastră, goală, întinsă în faţa lui, pe fotoliul din garsonieră, zâmbind şi fumând satisfăcută de prima noapte de dragoste după atâta timp în care … Blonda mai avu o aventură, însă el nu trebuia să ştie şi acum părea ingenuă şi, gemând, adormi uşor într-un albastru fum de amintire în conştiinţa lui. Îi ghicea parcă linia trupului, avea un corp relativ frumos, era cam slăbuţă, picioarele însă el i le vedea frumoase, despicătura dintre coapse era umbrită de o pădure albastră, iar sânii abia zăriţi se ruşinau sub mameloanele mici, albăstrii şi îndrăzneţe… da, el o vedea frumoasă… de fapt, asta se petrecea după nu ştiu cât whisky sau bere sau vin, dar nu alcoolul era de vină, desigur, pentru deformarea imaginii, blonda era frumoasă, văzută astfel, în reflexia sticlelor albastre, pline cu whisky, bere sau vin, la fel cum albastră era şi schimbarea ei cu o alta (sticlă sau fiinţă) atunci când avea ocazia… Buzele ei cărnoase erau senzuale, nu săruta chiar foarte bine, dar îi plăcea să îşi apese zâmbetul ei albastru de buzele lui… apoi ochii ei verzi căutau de sub ochelari ochii lui negri. El era fascinat de frumuseţea şi modestia ei albastre, chiar dulceaţa sau inteligenţa blondei erau albastre, el aşa le vedea.  Probabil că era puţin daltonist dacă îşi închipuia că până şi momentul la care ar trebui să se oprească din a-şi bate joc de ea şi de bunătatea ei era tot albastru… ciudat virament. Acum făcu o curbă. Gândurile o luau razna, pe un drum înalbăstrit de ţară, cu flori de câmpie, cu maci roşii, cu valuri de căldură albăstrii, cu buzele ei fluturând pe cerul albastru, cu părul ei galben, vopsit albastru, cu ochii ei verzi zâmbind albastru, cu mersul ei albastru, cu acea căutătură albăstrită de izul spirtului albastru al băuturii…

”Eterul, deşi se spune că nu are culoare, trebuie să fie albastru!”, gândi el, ca un alabastru albastru.

        Visul se spulberă cu ultimul fum al ţigării. Intermezzo la televizor între o mexicancă şi un american… apoi americanul plecă şi ea îi flutură din zare o batistă a unei conştiinţe albastre, albastre, alba astră…

    

MORALA :  Nu te culca cu două femei în acelaşi timp dacă nu iubeşti nici pe una, nici pe alta în perioade diferite, în funcţie de datele meteorologice. Se recomandă schimbarea vântului schimbării cu un rotocol albastru de fum, de preferat  LM albastru. 

 

       MIREASA FĂRĂ VOAL de Loredana Englisch   (În amintirea profesorului Gheorghe Crăciun, singurul care a crezut în destinul meu literar)         Domnului profesor Gheorghe Crăciun, Scrisoare deschisă  Simptomatic, un imens văl se aşterne între viaţă şi moarte. Nu am crezut că moartea vine tiptil, ca o prinţesă neaşteptată, adormită, necugetând asupra minunii de a străluci în clipă. Ştiu, nu cred că aşteptaţi cuvintele să se aştearnă în urma dvs., nu cuvintele au acum rolul hotărâtor, nu coerenţa la care ţineaţi atât de mult. Dar altă formă de exprimare nu am. Regretele sunt totuşi naturale, atât de prezente în devenirea noastră, încât deseori ne întrebăm dacă nu ele ne plâng anticipat moartea.  Îl regăsesc pe domnul profesor la masa de scris. Sau la catedră. Aceeaşi figură ce pare impasibilă, cu ochii mari ascunşi în spatele ochelarilor care te scrutează şi îţi acordă apoi aprecierea. Da, contează ceea ce ştii, ceea ce simţi vizavi de cuvânt, dacă acele vorbe înşiruite pe hârtie din opera scriitorilor înseamnă sau nu ceva pentru tine, dacă se confundă cu destinul tău sau tu treci paralel peste ele, paradoxal, ca şi cum ai traversa pe la trecerea de pietoni o imaginară despărţire de sensuri. Nonsensul nu are culoarea concretă, deci va fi respins din start de scriitură. Trupul mărunt îi determina traiectoria, de la catedră printre bănci, atunci când lansa câte o întrebare în timpul cursurilor, discuţii la fel de deschise şi destinse, ca o conversaţie între prieteni. Polemica era începută. Câştigau opiniile care se detaşau de ceea ce a fost deja scris, comentat, criticat. Cursurile de limbaj poetic sau teoria literaturii erau diferite şi independente, atât ca structură, cât şi ca abordare, intenţionat răsturnau sau reconstruiau construcţii de viaţă, concepte literare sau zone indeterminate. Îmi va fi dor de acele polemici, de ochii scrutători, de vorbele apăsate care apreciau un răspuns, de exigenţa maestrului Gheorghe Crăciun, îmi dau seama că nu am suficiente resurse sau suficienţi semnificanţi pentru a determina semnificatul acestui discurs. Mă tem că vorbele vor seca înainte de fi citite, pentru că domnul profesor voia să ne simtă aproape prin scriitură, nu prin scriitori. Intuise în mine un oarecare talent literar şi, pentru că eram o fire foarte timidă şi interiorizată, nu aveam curajul să mă las provocată de cuvânt. Domnia sa a ştiut, în mod diplomat, să provoace talentul să se manifeste. Nu ştiu cum a reuşit. În viaţa de elevă, apoi studentă, el a fost al doilea maestru al cuvintelor din existenţa mea. Primul a fost regretatul profesor Emil Chiriac, apoi, domnia sa. A avut încredere în talentul meu literar, nemanifestat încă, dar dornic de exprimare. Tot domnul profesor a fost cel care a iniţiat un concurs de traduceri şi interpretare literară în parcursul orelor de limbaj poetic şi, printre altele, a adus o serie de cărţi, le-a împrăştiat pe catedră şi ne-a lăsat să alegem ce anume vom interpreta, la ce carte va urma să facem un comentariu, o analiză, o apropiere de suflet pentru ceea ce era scris în ea. Eu am ales atunci „Requiem pour Sandy” de Nicholas Catanoy, carte premiată cu Premiul Robert-Lucien Geeraert 1992 pentru poezie şi „Texte Iova” de Gheorghe Iova. Desigur, alegerea mea era întâmplătoare, nu cunoscusem pe nici unul dintre aceşti autori până atunci. Domnul profesor a zâmbit, m-a întrebat doar dacă sunt sigură că acele cărţi le doresc, dar din privirea lui am înţeles că alesesem ce ar fi dorit domnia sa să aleg. După două săptămâni am prezentat comentariile. Textele Iova mi-au cam dat bătăi de cap, nici azi nu ştiu dacă le-am înţeles sau nu. Comentariul a fost însă finalizat, la fel şi traducerea cărţii din franceză în română şi apoi comentariul, analiza versurilor din „Requiem pour Sandy”. Domnul profesor a luat comentariile, le-a citit, apoi au trecut zile, săptămâni în care nu ne-a mai dat nici un răspuns, nu ştiam ce se petrecuse cu acele comentarii ale cărţilor. Să fi fost doar un pretext? O provocare a destinului? Nici azi nu ştiu, dar răspunsul a venit într-o bună zi. După cursul de limbaj poetic, domnul profesor mi-a înmânat un plic format A4, destul de consistent… mă întrebam cum de tocmai mie mi s-a înmânat acel plic, nu mi-a spus de la cine este, doar atât, că este pentru mine. L-am luat, însă, de emoţie, nu am realizat atunci despre cine era vorba. Acasă l-am studiat şi era o apreciere de la scriitorul însuşi, Nicholas Catanoy, cel pe care îl tradusesem şi interpretasem, îmi evalua traducerea excelentă din limba franceză şi comentariul neaşteptat, surprinzător, al versurilor sale. De atunci, din acel an, întreţin o frumoasă corespondenţă cu acest scriitor braşovean plecat pe alte meleaguri şi înţeleg că este singura  deschidere literară pe care o am, datorită domnului profesor Gheorghe Crăciun. Prin cunoştinţa cu scriitorul Catanoy s-au mai născut alte două frumoase colaborări cu scriitori francezi, poeta Pascale Roche din Strasbourg şi poetul Etienne Parize din Hedencourt, Franţa. Port o profundă consideraţie domnului profesor pentru modul în care s-a apropiat de aceia cu oarecare fior literar, dar nu au ştiut să şi-l valorifice.  Este singurul, repet, singurul profesor din existenţa mea literară care a făcut ceva concret pentru ca vorbele să nu rămână doar scrise ori interpretate, dar să fie şi apreciate. Atunci când sufleteşte simţi pulsul scriiturii, poţi intui pe oamenii ce merită să îl simtă, la rândul lor, aşa cum ai făcut-o şi tu. Acesta este domnul profesor Gheorghe Crăciun. Aşa va rămâne în adâncul sufletului meu, un reper important al modernităţii, o consecventă recunoaştere a necesităţii scriiturii ca stare de existenţă, un model de om, lipsit de impuritatea defectelor, ce nu îl pot păstra decât aşa cum este acum. În acest acum istoric, dincolo de pragul morţii. Şi dacă viaţa îmi va cere vreodată vreun preţ pentru această prietenie în numele cuvântului sau pentru această legătură invizibil creată între maestru şi învăţăcel, cu siguranţă că îl voi plăti întreit, poate chiar cu viaţa, trăind în numele cuvintelor pentru care mă fac responsabilă că exist. Vă rog, domnule profesor, să tăiaţi ce nu consideraţi necesar sau coerent, aşa cum aţi făcut-o şi în interviul din 1998 pe care mi l-aţi acordat când lucram la „Transilvania Expres”. Dumneavoastră vă datorez singura amintire vie, literară şi palpabilă din facultate. Toate celelalte sau promisiunile altor profesori au rămas doar promisiuni. Nu aceasta este valoarea existenţei? Nu în cuvânt te împaci sau recreezi lumea? Dvs. m-aţi învăţat să fiu coerentă, de aceea iubesc, în mod ciudat, fragmentarismul şi nu am primit niciodată nota maximă şi poate nu o merit nici acum…, ne-aţi învăţat că fiecare purtăm în suflet o „Compunere cu paralele inegale”, v-aţi jucat ultima carte, ca o „Pupa Russa”, iar pentru că „Trupul ştie mai mult”, el şi-a cerut tributul. Nu este depăşit decât de spirit, la fel ca scrisul. Dacă braşovenii sau conaţionalii nu vă recunosc, noi vă recunoaştem, noi, generaţiile de studenţi ce am trecut prin mâna dvs., pe sub privirea scrutătoare şi exigentă, prin filtrul aprecierii obiective. Vreau ca Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să îmi ierte vorbele eventual nepotrivite scrise aici. Sper, din suflet, să vegheaţi aurora naşterii unei posibile cărţi, ea vă va fi dedicată, drept omagiu pentru ceea ce însemnaţi pentru mine. A dvs. studentă din promoţia 1996, cu profunda dorinţă de a trăi consecvent conştiinţa scrisului, după modelul dvs., Loredana Englisch(Articol apărut în revista „Dealul Melcilor” din martie 2007)Pagina albă Moto : „”Şi azi, dacă vrei să mă umpli de întunericDe nu-mi mai pot vedea drumul,Fii sigur c-am să netezesc cerulŞi am să umplu lumea de lumină într-o noapte fără lună. N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,Am să-ţi umplu cerul cu un cântecTăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să ştiiDe unde vine revărsarea aceasta de lumină”. (Maitreyi Devi)        Acum, că am calculator, îmi va fi mult mai uşor să scriu ,,romanul vieţii”. E uşor şi plăcut să vezi că visele ţi se pot împlini peste noapte… e minunat să am calculator… cred că ajung atâtea cuvinte despre el… sau niciodată nu suntem mulţumiţi cu ceea ce avem ?       Am oscilat foarte mult până să scriu acest roman, sunt convinsă că mulţi nu au mai avut încredere în faptul că ar apărea, dar romanul pur şi simplu se scrie de la sine. Cred că am vrut să fiu deosebită,dar asta nu ştiu cât a schimbat lucrurile, aducând scrisul de la neputinţă la putinţă, prin intermediul voinţei. Am crezut şi încă mai cred în mine. Simt acea nelinişte ciudată de a voi să aştern pe hârtie ceea ce gândesc. Simt, totodată şi necesitatea evitării unor posibile conţinuturi banale sau superflue de care cititorii mei, desigur, se vor plictisi. Nici nu ştiu dacă există cititori ai acestei cărţi dar sunt convinsă că atâta vreme cât există imaginaţie, viaţă, vor exista şi oameni care să vorbească ori să le facă ştiute, la fel cum vor fi şi cei curioşi să le afle. Iată că ceea ce eu cer elevilor mei încalc, adică modul de abordare al frazei, care trebuie să fie bine precizat şi concis, la fel ca forma şi obiectivul unei fraze scrise. Deja mă lungesc prea mult cu acest subiect şi romanul propus a-l scrie nu este unul didactic (deşi s-ar putea identifica în el unele elemente!), nici unul sadic, fiindcă nu mi-am propus să „ucid” cuvintele, ci să le dau viaţă.        Nu e uşor să scrii şi, mai ales nu e uşor să scrii un roman. Acest concept a devenit foarte elastic în secolul XX şi tinde să fie înlocuit de eseu ori de scriere confesivă în secolul XXI. Vor fi fiind critici care vor contesta aceasta. Dar, ca autoare, am dreptul de a nu fi de acord cu ei şi, poate aici şi unii teoreticieni ai genurilor literare sau unii lingvişti m-ar putea contrazice. În fond, fiecare are dreptul la opinii, atâta vreme cât avem pretenţia de a afirma că există libertate de sau în exprimare… Am adunat, de-a lungul mai multor ani, o serie de însemnări, eseuri, note de jurnal intim, dialoguri şi expresii care nu fac întotdeauna cinste limbii române, dar aparţin cu desăvârşire acesteia şi, în special, unei anumite categorii de vorbitori. Pentru acest fapt şi nu numai, aş vrea să le mulţumesc „prietenilor” mei din zona Bartolomeu, o zonă periferică a Braşovului şi, desigur, elevilor mei. Am convenit, aşa cum am învăţat la şcoală, mai exact în facultate, să le acord acestor expresii din urmă un nume generic: „folclor”, care face şi el parte din filosofia de viaţă a românilor, din însăşi fiinţa lor gregară. Şi, pentru că nu ne putem nega senzaţiile ivite din simţuri, dar le putem depăşi, am ales să vorbesc şi despre sentimente cum ar fi : dragostea, invidia, gelozia, nedreptatea, lipsa aprecierii…Sentimentul autenticităţii nu mă va părăsi când voi vorbi despre aceste lucruri. S-ar putea ca unor avizaţi în ale cititului lectura unor pasaje să li se pară simplă ori, mai rău, infantilă. Şi, pentru că nu am încetat niciodată să cred în iubirea absolută şi nici în bunătatea oamenilor, chiar acolo unde pare să nu existe, îmi fac o vină din a părea unora naivă pe alocuri ori narcisistă, cum spunea un profesor al meu din facultate, azi conf. dr., Alexandru Muşina… Deci, nu ştiu la ce vă aşteptaţi să citiţi în volumul de faţă, în acest secol al vitezei, când totul e pe fugă şi oamenii rareori au vreme să-şi odihnească privirile pe vreo carte, indiferent din ce domeniu, între două seriale TV şi „n” telenovele şi în intervalul petrecut între serviciu şi casă. Totuşi, aici sper să vă odihniţi ca într-o oază, după ce veţi fi parcurs deşertul unei existenţe pentru ca, apoi, să o luaţi de la capăt.Îmi doresc să vă regăsiţi în roman şi cei de 17 şi cei de 90 de ani, să creez o punte între generaţii între care deseori sunt numai prăpăstii, îmi doresc, mai ales, să fiu înţeleasă! Şi nu aştept nici o recompensă pentru asta. M-aş mulţumi să vă văd lăcrimând sau zâmbind, fie şi cu indulgenţă, dacă veţi considera scrierea insipidă sau, mai rău, dacă mă veţi considera insipidă… Nu vreau decât să fiu lucidă în ceea ce mă priveşte  dar şi în privinţa altora. Fiindcă, să nu uităm că „cette histoire nous concerne tous”, aşa cum zicea Camus. L-am putea contrazice? Măcar el este o autoritate în ale scrisului. Ştiu că în acest paragraf v-am vorbit mult despre cum doresc să fiu înţeleasă şi, deşi pare explicit totul, veţi vedea că nu e întotdeauna aşa. Uneori nici eu nu pot pricepe de ce am scris ceva anume. Dacă mă veţi întreba vreodată, vă voi răspunde : „Just because” sau că aşa mi-a venit, iar gurile rele ar putea replica: „E bine că încă-ţi mai vine”…  MULŢUMIRI  Am ajuns şi la mulţumiri. În orice ocazie se cuvine să mulţumeşti cuiva. La Oscar-uri, la Cannes, la Music Awards-uri, la Pullitzer-uri etc. Toată lumea mulţumeşte unei persoane sau mai multora. Cui să mulţumesc? În primul rând mamei mele, care m-a sprijinit de când m-a născut. Nu cred că fără ea mi-ar fi fost posibilă aşternerea acestor rânduri… apoi tatălui meu, care nu a avut niciodată încredere în faptul că pot termina ceva cu succes (acum am ocazia să-i demonstrez asta!), îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu, întâi, că m-a ivit pe acest Pământ cu un scop anume, apoi, că m-a susţinut şi mă va susţine şi după moartea mea fizică. Mai mulţumesc profesorilor mei, unuia anume, fiindcă m-a stigmatizat pe viaţă cu nota lui de la franceză, dar care mi-a dat posibilitatea să îmi descopăr veleităţile în această limbă, din moment ce am tradus şi traduc cu succes în diferite împrejurări din franceză în română sau din franceză în engleză şi invers… hm, ce zâmbet satisfăcut am acum, nu vă înverşunaţi să îi aflaţi numele, fiindcă el se cunoaşte foarte bine, nici nu merită pomenit aici. Pentru mine e ca şi cum n-ar fi existat din moment ce nu a contribuit cu nimic la pregătirea mea profesională (între noi fie vorba, ştiu mai multă franceză decât ştie el însuşi…!). Mulţumesc regretatului profesor din şcoala generală, Emil Chiriac, primul ce ar fi descoperit în mine un oarecare talent literar, apoi regretatului  profesor din facultate, ce a însemnat foarte mult pentru puseul meu în literatură şi căruia nu am ajuns să îi mulţumesc niciodată îndeajuns, domnului Gheorghe Crăciun, de la care am învăţat necesitatea coerenţei scrisului (mai ales că în toţi anii de facultate nu m-a faultat niciodată cu nota 10 !!!), apoi domnului Alexandru Muşina, pentru încurajările de la cursurile de scriere creativă şi, mai târziu, când lucram la cotidianul local „Transilvania Expres”, ajutorul mai mult spiritual decât concret (apropo, domnule profesor, unde ne sunt caietele de amintiri şi atât de promisa antologie a studenţilor de la filologie promoţia 1996?) Îi mulţumesc şi profesorului, azi decan, Andrei Bodiu (căruia îmi cer iertare pentru critica criminală la volumul domniei sale, „Poezii patriotice”…), domnului Alexandru Cistelecan, pentru că ar fi intuit un oarecare cinism, atât de necesar în jurnalistică (ce mi-a folosit, apropo, timp de 2 ani şi jumătate, la „Transilvania Expres”, din 1998 până în august 2000)… şi, desigur, criminalului situaţiei mele şcolare din facultate, îi mulţumesc că mi-a distrus, din faşă, orice şansă de a mai putea continua doctoratul sau masteratul. Atâta vreme, totuşi, cât traducerile mele din franceză în română şi viceversa au fost apreciate de autorii înşişi, precum Nicholas Catanoy (alias Nicolaie Cătănoiu, născut la Braşov, în 10 nov. 1925), scriitor şi doctor, globe-trotter, apoi  de secretarul Uniunii Internaţionale a Notariatului Public din America Latină, dl. Jean-Pierre Krantz, persoane care şi astăzi întreţin o frumoasă corespondenţă cu subsemnata – în limba franceză, evident!!! Dacă toate acestea înseamnă că nu am fost capabilă să alcătuiesc o prăpădită lucrare de diplomă, atunci… îi mulţumesc din suflet domnului contra-fesor (nu pro-fesor) pentru obiectivitatea notării, ce nu ţine nicidecum de subiectivitatea acordată domnişoarei  Ioana P. A., colegă de an cu subsemnata, care actualmente este asistent universitar pentru că „s-a încurcat” cu cine trebuie, un profesor, evident! De franceză, veţi intui dvs. foarte bine!!! Poate de aceea nu mi-a fost apreciată lucrarea de diplomă, pentru că nu am dat dovadă şi de alte abilităţi. Nu aceasta e lumea coruptă în care trăim? Nu e lumea unde cei buni stau la coadă? De buni ce sunt, nu din alt motiv… Mai am de mulţumit cuiva? Da. Cum aş putea să îl uit pe domnul Bucinschi căruia i-am împărtăşit câte ceva din frământările mele literare şi ale cărui sfaturi mi-au fost utile în ale scrisului, cum să le uit pe profesoarele mele dragi, de la pregătirea particulară, d-na Nicolaescu sau d-na Constantin ori d-na Antonescu? Port o deplină recunoştinţă şi doamnei Cornelia Bularca, profesoara de română din liceu şi îmi pare rău că dumneaei a considerat că generaţia noastră a fost una puţin reuşită şi sper ca acum să îşi schimbe părerea… apoi… cui credeţi că datorez cel mai mult? Celor care mi-au vegheat şi orientat evoluţia mea spirituală, fără de ei, subtilitatea acestui roman nu ar putea fiinţa în spatele rândurilor: Simonei T., lui Liviu Gh. şi în special lui Grieg, fără de care aceste rânduri nu ar avea nici o consistenţă. Îi iubesc pe toţi şi sper ca şi voi la rândul vostru, să mă iubiţi. Dacă nu, toată această iubire se va întoarce de unde a pornit, adică în sursa ultimă din care s-a ivit… Acestea fiind spuse, îmi atribui, de aici înainte, orice vină posibilă, legată de ceea ce am scris, îmi asum deplina responsabilitate asupra celor consemnate pe această cale. Desigur, orice asemănare cu realitatea este absolut veridică şi deloc întâmplătoare, la fel ca existenţa însăşi…Mulţumesc, în încheiere, tuturor celor care vor avea răbdarea şi curajul de „a mă citi” până la capăt. Cu respect şi iubire, a dvs., Loredana Englisch  Vom începe cu începutul… PAGINA SPERANŢEI          Marta, femeia aprigă de la etajul II, descoperise, cu stupoare, în urma încheierii unei succesiuni, în care dobândise toate bunurile casei, că are foarte multe în comun cu mătuşa ei, Emilia Pentulegro… Dar oare chiar aşa o chema? Da; nu o cunoscuse decât cu puţină vreme înainte, de vreme ce Eduard, soţul ce a părăsit-o nu o lăsa să îşi viziteze nici măcar rudele … De aceea, în ultimele luni de viaţă o îngrijise cu cel mai mare drag, parcă pentru a recupera timpul pe care nu-l acordase nici mamei ei ce murise şi ea, în urmă cu doi ani… acum era târziu pentru regrete. Da, numai 3 luni o îngrijise pe mătuşa ei suferindă de cancer la sân, ce nu reuşise să scape nicicum de povara acestei crunte boli şi, după patru operaţii, trupul nu a mai vrut să lupte. Interiorul ei se deteriora pe zi ce trecea. Anul trecut, tot pe vremea asta, în timpul vacanţei de vară, când pe Marta o apuca treaba şi curăţenia generală, mătuşa ei se stingea, încetul cu încetul. Medicii îi dăduseră câteva zile dar a mai rezistat trei luni, timp suficient pentru ca Marta să o  redescopere pe Emilia şi pasiunea ei pentru scris. Marta cocheta cu scrisul dar trebuia să recunoască, nu era atât de talentată ca şi ruda sa.După moartea ei, Emilia P. îi lăsase moştenire casa, cu tot ce era în ea fiindcă nu avea apropiaţi, nici vânători falşi de avere care să apară după stingerea ei din viaţă. Marta avea încredere deplină în Emilia şi, fără să îşi dea seama, începuse deja să citească din cele câteva sute de dosare puse pe culori sau pe dimensiuni în mansardă, culegeri de poezii, povestiri, povestiri umoristice sau alte începuturi de roman, apoi multe agende adunate cu mărturisiri zilnice ale stărilor sau gândurilor Emiliei. Nu voia să arunce nimic. În curând începea vacanţa de vară, ea ştia că va avea aproape trei luni să pună în ordine dosarele, gândurile, ideile ei şi ale Emiliei. Ajunsese să se întrebe pe parcursul lecturii : era viaţa Emiliei cea pe care o avea sub ochi sau însăşi viaţa ei…?„M-am născut la 14 ianuarie 1971 în Braşov, nu îmi cunosc în întregime arborele genealogic. Sunt multe necunoscute. Bunica a fost unguroaică, născută în Budapesta, mai are un frate ce trăieşte acolo, bunicul a fost evreu şi avea tatuat pe încheietură numărul de la Auschwitz (oare cum a scăpat?), acesta era bunicul al doilea, că primul era neamţ get-beget şi a părăsit-o pe bunica în timpul celui de-al doilea război mondial pentru o săsoaică … sau mai multe? (cine ştie…?) Eu am urmat doi ani la grădiniţa maghiară, fiind cea mai apropiată de casa bunicii în care am trăit în primii ani ai vieţii, pe strada Rovine la nu ştiu ce număr… (dar casa încă mai este…!) Am făcut câteva trimestre – la vremea aceea – la Şcoala generală nr. 15, apoi am fost înscrisă la Şcoala generală 5 în 1977, unde ne-am mutat şi locuiesc şi acum (acum stau eu aici, sic! îşi spuse Marta…, dar eu în 1977 aveam deja 6 ani, atunci cine era cea care…? Dar ce contează?) Să vă spun mai departe… În 1975 a venit pe lume sora mea, Raluca, apoi în 1976 fratele meu, Wilhelm jr., care este căsătorit şi stabiliti definitiv în Italia. Eu am absolvit şcoala generală în 1985 iar liceul Unirea în 1989, anul „Revoluţiei”. Am prins şi treapta a doua, am dat-o din istorie, română şi filozofie – sau acesta era bacul? L-am absolvit cu 8,09, am dat apoi la facultate, la Drept în primul an, la Cluj, unde erau 14 pe un loc. Bineînţeles că nu am intrat. În anul următor am încercat din nou, dar la Filologie. Am luat 9,88 la română dar prea puţin la franceză. A trebuit să mai încerc şi anul următor. În 1991 am intrat. Am urmat facultatea 5 ani la Universitatea „Transilvania”, Facultatea de Ştiinţe, secţia Filologie şi am fost din anul II suplinitoare la Liceul „Unirea”. Mi-a plăcut să stau la catedră şi să muncesc, să şi învăţ în acelaşi timp, să aplic ce am învăţat la şcolile unde predam. Din primul meu salariu de la suplinirea la Unirea mi-am luat un fier de călcat. În 1996 am primit un post de profesor la Şcoala generală nr. 13 apoi, mai târziu, în 1998 am luat un test premergător angajării, în 13 iunie 1998, la ziar, am lucrat apoi la cotidianul „Transilvania Expres” în urma rezultatului bun luat cu brio, din 15 iunie 1998 până în 18 august 2000. Pe Virgy l-am cunoscut în 1994, a fost primul prieten şi primul bărbat din viaţa mea (se pare că şi ultimul, sic!) şi ne-am iubit până în 13 iunie 1998, dată la care aflase rezultatul la examenul meu şi, totodată zorea să se urce în trenul din aceeaşi noapte, de la 23,59 spre Satu-Mare, locul lui de baştină din care mi-a promis solemn că mă va suna, mă va mai căuta, „de cel puţin 2 ori pe săptămână”, că „nu mă va uita”, că… Desigur, bănuiţi, nu a mai fost nimic din ce promisese. De obicei suna a doua zi seara, după ce ajungea acasă, la capătul celor 11 ore de călătorie pe şine. Ei bine, a doua zi era duminică, nu a sunat nici luni, abia marţi seara. Am schimbat complezenţe, fără cuvinte dulci gen „Ochişor de peştişor” sau „Guriţă de peştişor”…nimic de genul acesta… ceea ce m-a pus pe gânduri şi în săptămânile următoare când nu am mai primit absolut nici un semn, previziunile mele sumbre s-au adeverit. Hey, man, spuneai că mă iubeşti, că sunt lumina ochilor tăi, că… A urmat apoi dulcea povară a tinereţii, cu tot cortegiul ei de insuccese, neluarea titularizării (nu am avut suficientă mită, nu minte!!!), apoi ucenicia la licee precum Unirea, Sextil Puşcariu din Bran, Sportiv, Nicolae Rucăreanu (Silvic), Informatică, Construcţii (azi Colegiul Tehnic de Construcţii şi Arhitectură „Christian Kertsch”), ziar, apoi iar Colegiul Tehnic… (unde era şi acum dacă nu murea… se gândi cu tristeţe Marta).Talentul la literatură? Nu ştiu dacă l-am moştenit, mama mea cochetase un pic cu arta când se prezentase la un concurs de muzică la Suceava sau când urmase cursurile de artă teatrală la Şcoala Populară de Artă… Eu, Emilia, am fost mai modestă… am participat la concursuri de creaţie precum „Tinere condeie”, am obţinut premiul II şi diploma de pionier creator, o insignă şi o tresă galbenă la costumul de pionieră, drept răsplată pentru „munca mea în folosul comunităţii”, hehehe, comuniştii puteau fi mândri de talentul meu literar, la fel cum au fost de bietul Mihai Beniuc, de Adrian Păunescu, cel cu penele smulse din condei la cenaclul „Flacăra”, de… atâţia alţi proletcultişti care au îngroşat rândurile scriitorilor adevăraţi, atât de mulţi încât la un moment dat nu se mai distingeau între „Operele celebre” – fără număr, cum ar spune maneliştii noştri astăzi – Doamne fereşte să fiu printre ei! Rămâne, de altfel, la propria latitudine. Socotiţi dvs., dragii mei, dacă este aşa sau nu… Fără să o ştie Marta, copiii ei : Raul, de 14 ani şi Alec, de 17 ani, au luat câteva dosare când au plecat în excursie la Lacul Roşu în camping cu nişte prieteni mai mari, de 20-23 ani, pe care Marta îi cunoştea foarte bine şi, de asemenea, cu prietenele lor (Marta zâmbise când auzise că ei plecau doar pentru că se întâlneau cu drăguţele lor pe acolo, nu neapărat pentru frumuseţea peisagistică, hehehe, erau intoxicaţi de pasteluri, de la şcoală, aşa că s-au dus să „cunoască” natura pe propria piele pentru a scrie, la rândul lor, un sonet sau un pastel, nu? Cu siguranţă…!) Şi cei mici aveau dreptul la replică, aşa cum se dă fiecăruia în orice talk-show… mama lor nu trebuia să ştie, îşi strecuraseră în rucsacuri câteva dosare fără să realizeze de ce o făcuseră… pur şi simplu. Acum se părea că în seara aceea era rece şi nu aveau chef să intre în sacii de dormit, iar  Mişu şi Denis făcuseră un foc mare de tabără, cântaseră, se plictisiseră şi, după două beri şi o sticlă de vin făcute „poştă”, li se dezlegară limbile şi aveau chef de comentarii…-         Hei, hei, opreşte-te!-         Cine mai eşti şi tu?-         Cum, nu ştii?-         Da, cine eşti tu?-         Crezi că m-am născut să le ştiu pe toate?-         Sunt eu-l tău.-         Ei, asta-i bună! Care dintre eu-uri?-         Bună întrebare! Mă, da deştept te mai făcu mă-ta! râse Alec, fratele cel mare al lui Raul.-         Râzi de mine!-         Da’ de unde, râd alţii. Uite, Ioana, Denis, Felicia, Mişu, se tăvălesc de râs. Până acum nimeni nu a înţeles la ce folosesc datele astea despre Emila-Camilla asta Pentulica sau cum puii mei o chema-o… cică tuşă-ta, bă!-         Şi a ta, băi!-         Chiar mă gândeam să îţi spun tot despre mine să te scutesc să-mi faci biografia!-         Eşti răutăcios, zise cu năduf Raul.-         Hai, nu te descuraja. Uite, ţi-am dat o şansă să continuăm dialogul. Ce ai de spus în favoarea ta?-         Îţi răspund mai târziu, uite că am semnal şi m-a sunat Geta, trebuie să o sun, şşşşşttt, să nu îi spui Ioanei, ok?-         Cine mai e şi Geta?-         Lasă că îţi spun eu… să îţi ţii gura în faţa Ioanei că dacă nu, te-am mâncat în loc de slănina asta prăjită pe jar, ai auzit?-         Da, să trăiţi!Aici dialogul se întrerupe. Raul o sună pe Geta. Mama îi încărcase mobilul cu 20 de dolari… dacă ar şti ea că a vorbit 20 minute cu Geta…! Nici Alec nu trebuia să afle… Doamne, ce mult ţinea la fata asta! Fată faină, îi răspundea frumos de fiecare dată, îl aştepta mereu cu o prăjitură sau săruturi calde… of, viaţa lui…! of, Getuţa lui dragă!-         Băi, ia uite ce descoperire de gradul III am făcut, îi smulse Denis lui Alec foile din mâini. Acum focul era mare şi vedea rândurile scrise ordonat, cu pixul negru, aproape perfect, ca la lumina veiozei cu porumbei albi, de acasă. Citi tare:„El : Mă oare sufletul de candoarea tremurului genelor tale şi în cadenţa eului meu regăsesc pulsul inimii tale”.Ea : Fiecare zâmbet găseşte vibraţie în corzile sufletului meu arcuit la maximum, sufocat de emoţie la atingerea imprevizibilă a degetelor tale de lira sa (îi zâmbi Ioanei, îi făcu cu ochiul, Ioana se înroşi… Raul observă „mişcarea”, se încruntă spre Denis, fără ca acesta să îl vadă), o notă, un sunet, douăzeci de note, un infinit de sunete – compun o melodie, melodia vieţii mele şi mă simt parte integrantă a acestui tot universal care este sufletul uman…El : Freamătă în mine frunzele copacului sub care (din nou o privi pe Ioana, îşi duse mâna la piept şi o lăsă să îi atingă pieptul, alunecând uşor, spre stomac, cu capul puţin dat pe spate; pe Ioana imaginea o amuză şi începu să râdă, Raul observă scena, dar o strânse imaginar în braţe pe Geta şi se linişti, nu mai fu încruntat, chiar zâmbi…) ne-am sărutat prima oară (Denis îi trimite o sărutare în zbor Ioanei, pe care aceasta o primeşte şi o bagă în sân, cu un gest delicat), sub bolta înstelată, tu – şoptindu-mi  vorbe frumoase (Denis îşi umezi buzele privind spre Ioana), eu – adormind cu capul pe pieptul tău într-o stare de un delirant extaz … În jurul meu şi al tău şi al întregului univers – o lume întreagă se afla zugrăvită pe pânza vremii, îmbălsămată cu miros de roze sau sclipiri de granit. În placiditatea ei, în ritmul sacadat al anilor care trec pe lângă noi, ţesând necontenit mantia invizibilă a lui Cronos – ne regăsim pe noi… Suntem îmbrăţişaţi de lumina selenară care ne străbate trupurile cu săgeţile ei dureros de romantice, însă în acelaşi timp tragi-comice, încercând să însufleţim o tragedie a lui Shakespeare, „Romeo şi Julieta” (da, bă, Julita aia pe care o ştiu eu, cu balconul ei, în puii mei, râse aici Raul, ne-a învăţat profa de romeală la şcoală… hahahaha, chiar de tema iubirii parcă era vorba…!)… Totuşi, departe de noi gândul acesta! El: Sub tremurul  genelor tale zăresc o lacrimă şi aş dori să simt şi eu durerea ta, căci tu faci parte din mine şi-n contemplare privirilor tale eu îmi declam risipa de cuvinte şi vorbele abstracte – insuficiente pentru a-ţi reliefa natura structurilor mele…” (Aici mâna lui Denis, fără să fie observată de ceilalţi, decât de Ioana, coborî dinspre piept spre structura lui… intimă pe care o atinsese discret, în picioare fiind, dar fiind sigur că Ioana observă; ea lăsă ochii în jos şi se înroşi din nou…)        Marta simţi că romanul respiră, că îi adună firimiturile de pe jos, că se joacă atât cu propria conştiinţă cât şi cu a celor cu care intră în contact (aici cacofonia era inevitabilă, era sigură de asta!)        Revenim la Lacul Roşu (altă cacofonie, sic!)     „Ea : Ai plecat, şi în urma ta ai lăsat oglinda fermecată a tinereţii noastre, atârnată de locul unde odată a erupt un vulcan, un vulcan ciudat şi sălbatic (Denis se gândi la poluţia nocturnă din noaptea trecută… oare de ce i se trezeau anumite gânduri în legătură cu Ioana? Poate fiindcă buzele ei erau mai mereu umede şi roşii? Poate pentru că nurii ei îi răzbăteau obraznici prin helanca verde şi prin vesta de lână? Poate fiindcă era o fată, însă coapsele ei se mişcau tulburător, ca ale unei femei, când se apleca să ridice un lucru oarecare? poate şi faptul că el scăpa intenţionat în preajma ei anumite obiecte?…), un cireş în plin deşert, o rază de soare în întuneric… acum au rămas îngropate în ruinele împlinirii unei iubiri părăsite de orice iz al orelor inspirând speranţe şi idealuri… Tu nu mai eşti tu, eu nu mai sunt eu… oare am dispărut cu totul din lume sau a rămas doar amintirea unor veşnici îndrăgostiţi?”-         Ei da, asta aş vrea să ştiu şi eu! Zise Ioana râzând.-         Păi, zise Alec şăgalnic, dacă vrei să afli, gândeşte cu inima, nu cu creierul! Marta se trezi din reverie, Alec tocmai o sunase, de pe telefonul lui Raul. Încărcase doar un telefon, pentru amândoi, să ştie de ei şi să îi controleze cât de cât… deşi bănuia că pe unde plecaseră vremea mai joacă feste, băieţii ei dragi se ţinură de cuvânt şi o sunau cam la 2 zile să îi transmită că sunt ok… exact ceea ce voia să ştie şi ea, se bucura nespus că putea să fie singură cu gândurile ei, ale Emiliei, să citească, să scrie, să viseze… la George, iubitul ei de acum… Tăie carnea felii, o bătu, o trecu prin făină, ou, pesmet, apoi făcu şniţelele pentru duminică… atunci se întorceau băieţii ei. Azi era vineri, mai aveau două zile (aproximativ…!) de stat acolo. Cele 3 săptămâni se încheiau curând… Azi se împlineau 4 ani de când o părăsise Eduard. Nu prea a ţinut legătura cu băieţii lui pentru că în doi ani a fost foarte prolific, respectiva tipă cu care trăia avea două fete. Viaţa lui profesională şi personală cu studenta pe care o încurcase era acum împlinită. Totuşi, trimitea cu regularitate pensia alimentară, însă pe băieţi nu voia să îi vadă, instanţa se miră de acest fapt când îi dădu custodia Martei, însă ea înţelegea de ce se întâmpla asta. Chiar băieţii puteau să îi aducă aminte de ea sau să îl ţină legat, împotriva lui însuşi, de Marta… Noroc că la partaj nu au avut prea multe de împărţit şi au convenit de comun acord să nu îşi scoată ochii… Mâncă un pic de piure şi un şniţel apoi, se destinse făcând un duş… Mâinile i se umplură de  gelul de duş ce aluneca pe corpul ei cu ceva rotunjimi dar încă frumos, descoperi scoica lăsată de mamă la perfectul ei loc, picioarele îi făcură loc să ajungă acolo, apoi apa îşi lăsă dulcea ei curgere pe limbă, pe buze, pe păr, pe trupul fierbinte, pe nurii înfioraţi, pe umerii delicaţi… Scoica începu să freamăte, degetele ei se mişcau ca pe clapele unui pian, scoase un oftat uşor şi apoi se săpuni din nou… fesele se întăriră subit, acum mângâierea ei căpătă forţă şi contur, mâinile fremătau apucând şi frământând carnea moale, acum întărită… se lăsă în genunchi, buzele i se umeziră, apa îi curgea pe umeri, pe păr, pe sâni, pe spatele săpunit, pe fesele încinse… schimbă duşul într-unul rece, citise ea undeva că aşa se căleşte… organismul. Sânii i se întăriră, sfârcurile îşi făceau loc în mameloane, pielea trupului fu străbătută de un lung fior plăcut, care îi întări coapsele, muşchii fesieri, se contractă cu întregul corp… Marta  dădu drumul apei fierbinţi, se destinse din nou, lăsă gelul de duş şi se uscă uşor dar şi ferm cu un prosop aspru, mai ales pe acele locuri unde neruşinata de celulită îi lăsase urme vizibile… Se îmbrăcă, îşi făcu o cafea şi descoperi, între hârtiile Emiliei, o notă filosofică având şi o dedicaţie : „Lui Călin Tăut”… parcă aşa îl chema şi pe fostul ei coleg de liceu, îndrăgostit mai întâi de ea şi târziu observat, abia la sfârşitul clasei a noua, şi acea frumoasă placiditate ce a durat până într-a zecea… privirile lui pierdute spre ea şi apreciative, lambriul de tablă din afara ferestrei de la clasă zgâriat de el cu data de 30. 12. 1987, dată la care el se pare că era îndrăgostit de ea, dragoste ce a ţinut fix un an, până ce Valentina C., colega ei, pur şi simplu „i-l suflase” într-un revelion în doi, apoi încercarea lui de a reveni la ea, Marta şi implacabilul situaţiei în momentul în care ea aflase că el o trădase… lipsa oricărei reacţii din partea ei la acel îndelung an de priviri şi de flirt nevinovat… urmă dragostea ei, la fel de platonică, faţă de unguraşul Iancsi, căruia îi sustrase în timpul unei pauze orarul, cu ajutorul colegei ei de clasă, Adina P., doar pentru a şti când are limba străină, adică exact momentul când era în afara clasei pentru a aştepta intrarea în cabinetul de limbi străine şi când ea, Marta, ieşea din clasă, cu pretextul de a uda buretele doar pentru a-l vedea pe Iancsi… ehe, ce vremuri! Ei, acela era însă alt Călin Tăut, despre care auzise că urmase Facultatea de Filozofie la Cluj şi avusese o activitate foarte productivă la revista clujeană „Echinocţiu” . Ce-o fi vrut să spună Emilia, ia să vedem :  PAGINA FILOSOAFEI SAU A FILO-SOFIEI?  „ Unele cuvinte se simt, se induc sau se intuiesc, nu trebuie spuse. Marele adevăr este că noi trăim absolut independent de ceea ce suntem.        Oare de ce-ţi scriu toate acestea? Poate greşesc în ceea ce priveşte cantitatea verbală. Nu aş vrea să fac acum demonstraţii filologice, ştiu că ţie îţi plac demonstraţiile, însă dintr-un alt domeniu…Sinceră să fiu, înşir cuvinte fluide, ca după vreun principiu al lui Heraclit (pantha rei…) şi recunosc că ele nu sunt schiţate automat, după o schemă „a priori” ci, pur şi simplu, sunt o înlănţuire de gânduri. Nici nu ştiu ce m-a îndemnat să-ţi scriu acum, când nu am nici un pic de inspiraţie… (vorbesc de parcă m-aş pregăti să scriu o compunere…). Poate am făcut acest lucru pentru a-ţi demonstra (îmi place mie azi cuvântul acesta) sau chiar a-mi demonstra că şi creierul stochează unele informaţii, de multe ori involuntar. Am vrut să-ţi arăt că o oarecare adresă „dintr-o altă lume” poate să-ţi ofere un prilej pentru a cunoaşte, pentru a te cunoaşte pe tine însuţi. Dar e posibil să fi rostit cuvinte prea mari. Sper ca mesajul meu să nu te fi plictisit şi, în speranţa unei revederi, să nu fim surprinşi că, aşa cum spuneai şi tu, „unu şi cu unu fac întotdeauna doi!” Nu facem altceva decât să visăm, să legăm prietenii imaginare, să ne interconectăm la borne diferite. Facem parte din varii medii, din cupluri indice sau biblice (eternul „el” şi „ea”), însă aceasta nu ne împiedică să ne cunoaştem pe noi înşine.”  Fuck-ul mă-sii de treabă! gândi Marta. Visele sunt făcute pentru proşti. De atâtea ori se îmbătase şi ea cu apă rece, ca oricine, îşi căutase norocul cu fraierii de pe Internet. În scurt timp realiză că oamenii de acolo erau toţi frustraţi, cu lipsuri mai mari sau mai mici, mentale, evident, cu handicapuri psihice sau de altă natură. Of, Doamne!! Mulţumi oarecum în sinea ei că nu era tâmpită şi îşi dădea repede seama cu cine avea de-a face. Ce dacă se schimbaseră mijloacele de comunicare? Acum era la îndemână, într-adevăr, internetul. Toată lumea comunică cu toată lumea. Cacofonia e voită aici. E o întreagă cacofonie comunicarea asta. Nu e fructuoasă şi nici nu are sens, izolează individul şi îl reduce la o altă stare de primată, eventual îi reduce totul la baza comunicaţiei parasimpatice şi atât. Puii mei de libidinoşi şi de psihopaţi, fac ce fac şi la un moment dat conduc discuţia spre irefutabilul subiect sexual sau sexist care are ca permanentizare moneda Botswanei, cea care începe cu P şi se termină cu a de la diapazonul ce se probează cu : „Laaaaaa”. Mda. Cam asta se discută pe net, începe totul cu asl pls adică ani, sex, locul de unde eşti, pls e un fel de please mai pe engleza românizată pentru că nu putea să se scrie tr de la te rog, nu? Ne-am vândut limba română pe jargonul englezesc, acum toată lumea spune : „cool”, „ok”, „please”, „sorry”, pentru că e mai „fuckin’ ” „trendy”. Da, la asta se reduce comunicarea pe net. A, era să uit, mai sunt site-urile de lipituri fantasmagorice în care el e Făt-Frumosul de pe coada de mătură a vreunui Porsche furat în poză din imaginea vreunui artist, că se poartă, nu? Apoi culoarea părului poate fi modificată – defect tehnic, se va sugera – de la transmisia pe net şi trăsăturile feţei, de asemenea. Ce dacă seamănă poza cu Julio Iglesias? sau cu Brad Pitt? E doar iluzia privitoarei, pentru că el este badea Gheorghe de la Uzina 2 care a rugat pe informatician să-i facă un „profil beton” ca să tragă „puicuţele” la miere. Da, aşa era şi cu poanta aia cu baba şi colacii, dar asta nu înseamnă că încă sunt de găsit pe la toate colţurile, aşa cum vrea „net-ul” să creadă, că lămureşte şi satisface toate problemele tale sentimentale. A, dacă nu te-am lămurit, încearcă la serviciul www.neogen.ro sau la www.noi2.ro şi acolo îţi vei găsi cu siguranţă perechea ideală. Dacă totuşi şi totuşi, indiferent ce ai face, nu s-a născut omul ăla care să te bage şi pe tine… în seamă !, atunci apelezi la serviciul din site-urile citate, la rubrica „Dr. Love” şi ţi se va răspunde la orice întrebare şi se va găsi orice lămurire, adecvată sau nu la cantitatea ta fizică sau mentală… Aşadar, iată ce poate face internet-ul pentru tine. Întrebarea rămâne: Ce faci tu pentru internet?… heheheh, simplu, te abonezi, nu? Şi cu asta şi masoneria poate fi satisfăcută, încă un fraier la imensa roată a controlului mental prin factorul electronic al transmisiei de neuroni pe calea undelor, risipă de substanţă cenuşie pe metru pătrat. Fuck the system!!! Tot un necrolog la folosirea pe cale largă a jargonului. Măcar de ar muri aici!!!                 „Se spune că unii oameni, mă refer la cei aflaţi la distanţe mari unul faţă de celălalt – cum suntem noi, de exemplu sau oricare alţii în aceeaşi situaţie, se înţeleg mai bine prin scris decât pe cale orală. Se poate. Fiindcă există foarte multe cuvinte care pot fi spuse, dar există şi o infinitate de termeni ce nu-i poţi înfăţişa în simple ipostaze ale limbajului cotidian…Oare de ce te-am ales tocmai pe tine pentru această scrisoare? Putea fi oricine altcineva… poate, pentru că… tu ai fost prima mea iubire platonică din liceu, dacă nu chiar singura… Pe curând, Emilia.” Fără să vrea, Marta îşi închipui ce ar fi spus băieţii ei despre acest bilet şi zâmbi, imaginându-şi vorbele lor:Raul : – Ştii ce, chestia asta cu vorbele spuse şi nespuse m-a năucit de tot. Câte iubiri planctonice o fi avut Emilia asta?Alec : – Să fie adevărată faza cu oamenii care se înţeleg mai bine prin scris?Raul : – Da’ ce, ştiu eu…? ţie ţi-am scris vreodată?Alec : – Nu, nu cred… şi oricum, ce ai înnebunit? Nu stăm în aceeaşi casă? Raul : – Ce-ar fi să începi de acum?Alec: – Bine, dar locuiesc aproape, poate chiar în tine… ce rost are să-ţi scriu?Raul : – Ei, aşa, doar să verificăm chestia asta, ce zici?Alec : – Ok, cum ajungem acasă îţi scriu.Raul : – Păi nu aşa, băi, aşa am verifica chestia aia cu contractarea lungimilor şi dilatarea duratei a lui Einstein.Alec: – Da, bă, ai dreptate, şi p-asta am verificat-o. Râse, îl luă de după gât cu o schemă de luptă, făcându-i o castană în creştetul capului. Bă, dar deştept te-a mai făcut mă-ta! Râse încă o dată, cu Raul.                               *                            *    *Marta era o femeie nici frumoasă, nici urâtă, poate puţin neîncrezătoare în forţele ei, era inteligentă, avea sex-apeal, sau sexapil după cum scrie noul dicţionar adaptat la terenul autohton şi da, era nenorocoasă, aşa cum bănuia din ceea ce citea în documentele rămase de la mătuşa ei, Emilia, la fel ca şi ruda ei… mai ales în plan sentimental. Dar în plan profesional? Ei, aici lucrurile se complicau un pic. Să zicem că era norocoasă în privinţa asta. Nu i se recunoşteau neapărat meritele la şcoală, nu ştia dacă era sau nu socotită o profesoară bună dar cert este că şi-i apropiase pe copii şi încerca să îi ajute aşa cum putea pe fiecare. Şi da, suferea din cauza bărbaţilor dar nu îi ura, nu avea cum. Nu ştia de ce, indiferent cât o făceau să sufere, ea rămânea implacabilă din punctul acesta de vedere: nu, nu ura pe nimeni şi nu o va face niciodată.Se împlineau azi patru ani de când Eduard o părăsise şi o lăsase cu cei doi băieţi. Cât de mult îi plăceau ei versurile, cât de mult citea şi o încânta el cu cele citite, apoi îi dedica pasaje întregi… îi promisese chiar că va fi un personaj al romanului său, „Păpuşa de sticlă”. Ce mai rămăsese acum din toate acestea? Doar amintirea. Şi Martei îi veni în minte ideea că între doi oameni care se despart rămâne tot atâta spaţiu ca între o virgulă şi un punct sau ca într-o cezură dintr-un vers, deci tot atât infinit…Dădu peste o pagină nedatată, suflă praful de pe ea, văzu că rândurile erau scrise mic şi adunat, ca pentru a încăpea mai multe pe o pagină… Marta nu prea cocheta cu filosofia dar o pasiona într-atât încât ar fi putut să îi dea date suficiente despre sine şi să nu lase o mare necunoscută în universul acesta mic, mic sau …. atât de mare, foarte mare

Mireasa fara voal

Lumea mea

El…  venea intotdeauna acasa… 

Nu vreau sa sune pompos… nu vreau sa folosesc cuvinte mari… nicidecum, am inceput, iata, cu o negatie. A se interpreta ca o afirmatie, ca o intersectare de sensuri, mai mult sau mai putin abstracte. Imi doresc sa fie o comunicare intre noi doi, intre mine, si tine, cel care ma citesti. Cast si abstract, un dor se cheama sa se recunoasca in oglinda ta. Ma priveste de dupa gene si crede ca il cunosc. Nu il cunosc, nici tu nu ma cunosti pe mine. Ce ai putea sa descoperi? nu iti fie teama, nu spun vorbe mari sau le las cuminti sa se astearna intre noi. Nu vreau decat sa imi aud respiratiile in gura ta… Poti sa ma injuri, poti sa ma ignori, poti sa ma repliezi pe realitatea ta… aparentele unui convenient al societatii conventionale ma obliga sa fiu politicoasa. De aceea eu doar fac curat, pregatesc covorul. Ca sa calci tu pe el. Vreau sa iti spun o poveste. Incep cu primul episod: “A fost odata ca niciodata, o fata… nu era nici virgina, nici nemaritata… avea doi copii frumosi si zambea mereu stelelor. Lumea o considera nebuna dar ea, avea radacini adanc infipte in pamant… casa ei era mai mereu plina de lumina lumanarilor fiindca, in acest secol al modernitatii, ei ii placeau lumanarile… apoi dinauntrul ei se auzeau intotdeauna rasete, ca si clinchetele de clopotei, ale copiilor ei… pe El nimeni nu il vazuse niciodata. Era barbatul preocupat de putere, vesnic la vanatoare de idei mari, idealist pana la necuprindere, cu masina mereu in reparatie, cu ganduri inrourate de sarutari dimineata si cu nervii pleznind seara… cu atatea remuscari in cuget si in simtiri incat rar venea cu flori acasa… e bine ca venea, chiar tarziu, dupa acele interminabile ore de “sedinte” la domiciliul clientului, el consilier financiar fiind… nu se intrezarea nicio sansa pentru salvarea acestei familii de la intaietatea puterii in dauna sentimentelor… dar cu siguranta ca El era un barbat puternic. Prezenta lui se facea simtita totusi seara, in fata semineului cand, nevazut de nimeni, plangea, ramanea pe ganduri ori le citea povesti copiilor deja adormiti… ea il privea de dupa perdeaua ferestrei si zambea… cand el plangea il insotea pe covorul din fata semineului si impreuna alcatuiau un nou model, cu fiecare deget, culoare, cu fiecare mana sau floare, cu bratele se cuprindeau intre razele cercului interior motivului de pe covor, cu picioarele isi apropiau sensurile cuvintelor iar cu buzele pecetluiau caldura semineului in ei insisi… Traiul lor ar fi fost foarte linistit… puterea asimila iertarea sau sentimentele dincolo de forta cuvintelor. Fiind suficient de retras, caminul lor nici nu ar fi visat la lumina necunoscutului care le patrundea prin ferestre in fiecare seara… Intr-una din seri, El nu veni acasa. Trecu o alta seara. Ea se ingrijora. Lumina misterului crescu odata cu flacarile din semineu pana cand…veni si acea seara” – sfarsitul primului episod… sper sa nu iasa o telenovela. Puteti sa o continuati voi. Mi-as dori sa aud o continuare sau o reluare a unui scenariu binecunoscut. Lumina, puterea, sunt doua atribute ale lumii de azi. Convingerea mea este ca acestea doua fara iubire nu inseamna nimic. De aici puterea, de aici, lumina. Cum o interpretam? ce suntem noi in lumina lumii? asta ramane de vazut. Nu am pus capat, nicidecum… nici cuvintele mari nu vreau sa le rostesc. Imi repugna. Imi plac cele ca niste paini mici, bine rumenite la foc mic, apoi asortate unor rodii coapte, o despartire ca un inceput sau ca o regasire in ochii lui, ai iubitului meu, care ma priveste si pe care il admir, e un autodidact cu acte in regula, imi place ca e independent si indragostit de ceea ce stie sa faca si ca… a acceptat sa fie acel El din viitorul meu roman.