SCRISOARE FECIOAREI MARIA

DRAGĂ FECIOARĂ MARIE, 

Să ne ierţi, dragă Măicuţă, am devenit răi, inadmisibil de murdari, murdărim lumea asta cu mârşăviile noastre, cu toată mizeria noastră materială, devenită acum mizerie sufletească.

Mi-e dor, Măicuţă, mi-e dor să pot răsări dintre cei buni, să am doar gânduri luminate dimineaţa, să nu îi mai las să mă înconjoare ca şacalii sau ca lupii când e Lună Nouă, aş vrea să le spun că mi-e dor să fiu eu… e atât de uşor să fii rău !!!

Dar nu mă aude nimeni… sunt deşteaptă pentru mine, proastă pentru ceilalţi, prefer să fiu idioată în sensul dostoievskian decât deşteaptă în sens becalian. Toată ţara asta behăie de proşti, Măicuţă, mă ierţi că spun aşa, dar cred că nici unii, nici alţii – nu sunt mai brezi, nu vor să fie mai trezi, vor să dormiteze în continuare şi să se înfunde în mâlul suburban al scursurilor societăţii… vor să-i împroaşte cu noroi şi pe ceilalţi, le e mai uşor aşa, le e mult mai uşor să fie răi decât buni.

Totuşi, ştii ce cred, Măicuţă? Într-o zi, Dumnezeu nu va mai suporta asta. Invocându-l, cei buni acum par neauziţi dar va veni o vreme când cei răi nu vor mai fi ascultaţi şi cei buni vor putea, în sfârşit, să reinstaureze… „Epoca de Aur”, în sensul ei bun… mi-e dor să fiu bună, Măicuţă. Lor nu le place. Ei mă vor rea, ca să le semăn, ei mă vor întoarsă la 360 de grade de la centrul fiinţei mele, uită că antropocentrismul este, de fapt, o calitate, că regăsirea identităţii de orice gen : culturală, socială, originară sau a fiinţei tale este, din nou, o calitate ! Ei vor să mă murdărească, Măicuţă, vor să îmi mânjească sufletul cu dorinţele lor meschine, cu ipocrizia lor, vor să îmi spele faţa şi creierul, îmi zâmbesc şi le văd surâsul perfid, plin de răutate şi cruzime, îi văd ca nişte ulii gata de pradă, pândind din prerii, îi văd cum mă pândesc şi vor să mă răpună…

Azi, Măicuţă, e mai rău ca pe vremea lagărelor unde au ars nevinovaţi, e mai rău ca pe vremea Gulagului căruia i-au căzut pradă atâţia oameni valoroşi, e mai rău ca pe vremea KGB-ului şi a lui Soljeniţân deci… Şi totuşi, uite-i, cât de bine se simt în nesimţirea lor, scuipă seminţe pe jos, îşi scuipă plămânii fumând, înjură de mamă şi de tată şi de orice dumnezeu existent sau inexistent, înjură când le e greu sau simt că le dai prea multă cultură pe pâine şi nu pot să o înghită, când le stai tu în gât, le suprimi dorinţa atunci când ei cred că încearcă totul şi cad în capcana sexualităţii primare, necontrolate, cad în deşeurile proprii lor mizerii scabroase, pentru care ar trebui să se reinventeze o Lună de fiere, înmatriculată cu acte în regulă nu ca la Pascal Brückner!  Ştii ce cred, Măicuţă, cred că nu îi interesează de ceea ce li se întâmplă, avea dreptate Eminescu, „Lumea e aşa cum este şi ca dânsa suntem noi”… Ce i-am mai putea schimba? Culoarea… acum e vioaie, are o gamă întreagă de culori, cândva era doar în alb şi negru, oamenii sufereau mai mult, dar erau mai curaţi.

Ce a adus cu sine această schimbare de culoare? Nimic, Măicuţă, absolut nimic, doar mai multe culori… dar până la curcubeu !!! ce drum lung… O să mă încumet să merg înspre înainte, aşa cum am fost învăţaţi de comunişti, o să continui să înghit rahatul ăsta, fiindcă aşa vor ei, tot comuniştii conduc şi acum, tot ei s-au îmbogăţit pe spatele celor naivi, pentru că au învăţat cum să o facă, tot ei au ieşit din scorburi de arbori şi din găoace de ou mânjit de mâl şi din găuri de şarpe, acum au tot dreptul să te înşele pe faţă, au dreptul să îţi ia şi bucata de pâine de sub nas, pentru că tu nu ştii cum să o ţii aproape, ţi-o iau şi pe aceea şi ajung să nu îi mai sature Pământul ăsta, Măicuţă ! Pâinea pe care o câştigi din greu este dată altora, cu buzunarele pline, care o folosesc în loc de mâncare dată la câini… Da, asta e valoarea pâinii azi, Măicuţă… asta e valoarea oricărei profesii considerată cândva de credinţă… Profesiune de credinţă. Profesorii ar fi imediat după prim-miniştri, pe locul doi în Nomenclatorul locurilor de muncă. Cine mai ştie astăzi ?! Cui îi pasă!? Mai există adevăr? Respect pentru sine? Respect pentru ceilalţi, o mână întinsă când ai nevoie de ea? Un burete care să îţi şteargă fruntea de efortul de a-i face oameni? Există pe lumea asta vreun zvon măcar că ar spune sincer „Bună ziua” şi că nu şi-ar pierde entuziasmul pentru ceea ce învaţă? Ce să îi înveţi? Să le spui că va fi bine? Care bine? Pentru cine, bine?… Pentru care din lumi s-au inventat culturile? Ce vor transmite generaţiile de acum? Culturi de câlţi, de cânepă ori de mac pentru opiu, eventual…

Mi-e dor totuşi să fiu bună, Măicuţă, să îi învăţ din ceea ce cred eu că e bine. Zic bine, „ceea ce cred eu că e bine”, fiindcă nu e şi „binele” pe care ei îl văd… vor doar răul fiindcă asta cunosc, vor să fie chinuiţi, fiindcă atât ştiu că au simţit, vor să fie reprimaţi de adevăr fiindcă trăiesc în minciună, vor să nu mai audă, fiindcă se prefac a fi surzi, vorba lui Diderot, vor să … nu le mai spui nimic, vor să îi laşi să hotărască ei. Vor să nu te mai asculte, vor să hoinărească în hotarele necunoştinţei lor şi totuşi…. oh, Măicuţă, îmi vine să urlu !!! Totuşi, sunt sensibili, atât de sensibili la ceea ce îi afectează încât, cu siguranţă, vor binele, vor să îl simtă, să îl recunoască, să îl facă, da, îl vor !!! şi atunci când se prefac că nu îl văd…

Bine, Măicuţă, recunosc, am obosit. E prea mult rău pe lumea asta. NU mai pot să lupt pentru metamorfoză, nu mai am puterea Alchimistului să schimb în aur plumbul care le apasă conştiinţele… nu mai vreau să îi trezesc. Pământul încă se învârte ori se mai revoltă cu vreun vulcan sau o bombă explodată experimental de NASA în zona deşertului Nevada, mai suportă încă flăcările prostiei lor, le mai incendiază pădurile şi le mai adorm atmosfera… gaura din ozon devine tot mai mare… aerul e tot mai greu respirabil… şi atunci, ce griji să îmi mai fac eu de salarii sau de faptul că nu se mai dau măriri şi dobitocul de Patriciu are curajul să afirme că „ne aşteaptă un război”… un război al conştiinţelor există de mult… ! Războiul bancherilor îl dau în continuare Rockefellerii, Securitatea doarme în continuare liniştită chiar dacă arestează sau bate oameni nevinovaţi apărîndu-i pe mojicii de politicieni, care şi ei se întind la os cât cuprinde, au salarii, firme, pensii, alte firme, alte asociaţii, funcţii peste “foncţii” şi tot nu le ajung banii, mai umplu şi buzunarele rudelor de gradul cinci, fiindcă se poate, mai cheamă şi pe verii din America să le arate casele lor… minunat de putrede pe dinăuntru de bogăţie, minunat de goale pe dinafară de gusturi proaste… Mă dor ochii, Măicuţă, dă-mi alţii, nu mai vreau să văd… dar ştiu că tot ce am spus aici a fost văzut de alţi ochi. Totuşi, Măicuţă, îţi mulţumesc că m-ai luminat cu propria-mi conştiinţă, că mi-ai lăsat această lumină, că mă ajuţi să văd îngerii în ochii lor, că mă ajuţi să îi recunosc atunci când îmi vor răul, că mă ţii departe de orice vină de a mă fi născut pe acest Pământ !!!

Te iubesc, draga mea Măicuţă şi te voi iubi întotdeauna, independent de religia lor, m-am săturat de micimea lor, să îi văd că Te cântă pe străzi şi cer bani pentru asta iar apoi, când un nevoiaş are dorinţa de a-i obţine, preoţii ridică din umeri şi spun că nu au bani… în schimb, pot invoca lipsa lor atunci când, în numele Tău, adună banii, culmea, tot de la nevoiaşi !!! Mi-e atât de silă de ei, Măicuţă, de aceea, eu Îţi spun, din suflet, eu Te iubesc, şi pe Tine şi pe Doamne-Doamne, ce nume o mai fi având acum, nici nu mai ştiu, îi spun aşa ca atunci când eram copii… fiindcă toţi Îţi suntem copii într-un fel, Te iubesc deci, cu tot, cu buzunarele mele goale, cu burta mea mai mult sau mai puţin plină de prostiile lor, ale tuturor care mă supără enorm, inclusiv eu sunt supărată pe mine că îi ascult în continuare, că le înghit aberaţiile şi comentariile nefondate, aculturale şi agramaticale, suburbane şi ingenue, uneori amuzante sau inocente dar… Te iubesc, de aceea, Te rog, primeşte-mă în braţele Tale şi nu mă uita pe mine, Păcătoasa, care azi mă rog pentru omenirea întreagă, mai ales pentru cei Răi, pentru că ştiu, sunt convinsă, voi deveni prin aceasta de un miliard şi cinsuteşaptezecişinouă de catralioane trei sute de trilioane opt sute de bilioane şi un miliard de milioane de ori mai puternică, de aceea, încă o dată o spun, nu îmi pasă de ei, îmi pasă de Tine, Măicuţă, de Tine, numai atât, Tu contezi pentru mine în lumea asta, Tu, Doamne-Doamne, mama,  şi cei care mă iubesc şi mă urăsc ori mă invidiază… !!!Puţin îmi pasă, eu tot îi iubesc. Atât mai contează din viaţa mea secătuită de vlagă din cauza politicienilor şi a ţării nesăbuit controlată şi gospodărită în care m-am născut. Să mă ierţi, Măicuţă, eu, pentru asta, nu am nicio vină !!!

Cu multă dragoste de mine, de lume, de Tine şi de cei ce mă muşcă de fund mereu, veşnic a ta,

Loredana

Uau,ce afacere… !?

 

Să stai… să leneveşti, gândindu-te la oameni, la ceea ce ţi-au făcut ei ţie, la un bilanţ al rezultatelor pe care nu le ai, la toate acele lucruri pe care nu le-ai făcut… la minunea de a fi pe pământ şi nu în cer… de a trăi în infernul de aici şi nu în acela celest…

 

Să stai, să te gândeşti la ceea ce ai fi putut face de fiecare dată când ai ignorat pe cineva, un sfat bun de la un prieten, un profesor care nu ţi-a cerut altceva decât respect, un coleg care a vrut să te binecuvânteze cu un zâmbet, o desăvârşită reprezentare a zilei pe care nu ai vrea decât să o trăieşti, nu să o imaginezi… să leneveşti, să cazi într-o letargie aproape de spleen-ul simbolist şi să crezi că faci bine…

 

Să vrei să faci ceva cu tine însuţi şi totuşi, să nu faci nimic, să fumezi, să te închizi în norul acela de fum unde nimic nu mai contează, să faci să explodeze apoi realitatea ca un balon de săpun şi tu să fii în ea… atunci să îţi atârni ca nişte cercei la urechi adrenalina, să vrei să dormi în timpul orelor de conducere, să vrei să dormi în timpul orelor de română, de matematică, de engleză sau de geografie sau de… naiba să le ia, că sunt prea multe materii care nu ne interesează, prea multe informaţii pe care le primim degeaba, nu spune nimeni de războiul tacit dintre ruşi şi americani, de lumina de la capătul tunelului numit Petrom care vinde - în prostie, prin afaceri murdare – tot petrolul ţării, de explorările englezilor care pun stăpânire încetul cu încetul pe Marea Neagră sau Adriatică…. sau mai ştiu eu care, mare să fie… Nimeni nu vorbeşte cu tine despre cât de mult te fură la bani, cât îţi ia din salariu pentru aşa-zisul impozit pe care îl varsă în cele 400 de milioane ca salariu al unui pilot de la Tarom care mai primeşte şi pensia de 30-40.000 de euro. Cui îi pasă de tine? cui îi pasă de faptul că ei îşi bat joc de “demo” şi de “kratos” ce împreună ar trebui să îţi dea siguranţa democraţiei, a puterii poporului… Care popor? e prea adormit şi prea letargic, prea ocupat să îşi drămuiască firimiturile de pâine sau de avere ca să îi ajungă pe toată săptămâna, pe o lună, pe abonamentul de mobil ce îţi ia banii din buzunar, fie că vorbeşti, fie că nu vorbeşti la celular … ooofff ! care popor?!? cel care se uită la telenovele pentru că nu mai crede în iubire, cel care învaţă texte pe de rost şi îşi procură bani să îşi cumpere examenele vieţii, cel care adoarme la volan pentru că bea prea mult când nu trebuie şi cel care îşi risipeşte energia învăţând prostii şi nefăcând nimic inteligent? care popor? cel care nu cheltuie nimic pe educaţie şi dă banii pe maşini, femei şi cadouri inutile? cel care îngroaşă rândurile şpăgilor, ale mitomanilor şi ale corupţiei infinite în care se scaldă ca într-o mocirlă călduţă şi spumoasă? care popor? offf ! e mai bine sa doarmă. A ales somnul, somnul cel de veci pe timpul vieţii, a ales să se adoarmă ca să nu se mai trezească, a ales cotidianul banal al zilei de azi şi de ieri, cea de mâine e în renovare mereu… care dintre noi e mai breaz de atât?? nici unul, nici altul. Nici eu, nici tu. Nici nea Gheorghiţă… dar măcar el are o scuză, îşi face bine treaba, e consecvent cu el însuşi, a plecat în Germania, lucrează în construcţii, cei de acolo îl plătesc bine, el trimite banii acasă, pentru ca fata lui să îi cheltuie pe haine care nu îi folosesc decât la cluburi sau pe ţigări fine, care să atragă pe mahări, îi trimite banii băiatului care îi cheltuieşte pe produse electronice, noi jocuri care să îi ocupe mintea şi sufletul, banii lui se duc înainte de a ajunge la nevastă, pentru a plăti dările casei … şi atunci, nea Gheorghiţă, ca un om conştiincios ce este, unul care ştie valoarea lui 1 Mai muncitoresc, munceşte din nou, cară banii şi îi aduce ei…ei, lumii… lui, poporului din familia lui… care îl neglijează şi îl exploatează…. offf !  e mai bine să dorm !

 

Am închis apa. Măcar să nu mai curgă inutil. Alţii, din Africa, nici nu o au. Eu mă joc cu ea, cu baloanele de săpun ale realităţii mele ce mai mereu îmi lasă gura apă, mai mereu îmi lasă pofte şi o sete pe care nu reuşesc să o acopăr cu nimic, nici măcar cu o minge pe care să o mai pasez din când în când în alte tărâmuri… vreau să fiu eu … eu însămi. Măcar aici mă joc cu mingea în propriul teren, nu în terenul lumii, nici al realităţii. Nu îmi mai pasă de lume, de poporul meu letargic, de amorţeala oaselor mele. Vreau să dorm somnul cel de veci… toţi fac la fel, să îl dorm şi eu, liniştită, pe acea parcelă de vis a tinereţii mele pe ducă…

 

Hei, să nu îndrăzniţi să mă treziţi !!! poate numai atunci când nu vor mai plânge copiii după acei părinţi plecaţi departe, poate atunci când veţi da importanţă lucrurilor esenţiale din viaţă, poate atunci când mă veţi lăsa să fiu eu însămi şi nu mă veţi constrânge cu reguli stupide care aduc bani puţini şi lipsa pasiunii, poate atunci şi numai atunci, dacă îndrăzniţi şi merită, să mă treziţi! Până atunci însă, drumul e lung, emirul şi Mecca sunt departe… prea departe de lumea în care  ”Ca să pot muri liniştit, suferinţă, tu, pe mine mie redă-mă !”

ROMANUL PROFELOR PROFESIONISTE

- Uite, bă, şi la asta !

- Da, hă, hă, hă, hă, hă !

 - Mi-a fost profă.

 - Cine, asta, mă ? Hai să vedem.

- Oare scrie şi de mine aici ?

 - Cine, bă, aia ?

- Da, mă, a scris o carte, a doua cică.

 - Despre ce ?

 - Despre noi, bă, şi –

 - Şi trebuie s-o citim pentru şcoală?

- Da’ ce, bă,-i Eminescu?  Nu trebe.

- Bine, atunci dă-o naibii.

 - Da’ eu tot mi-o iau.

- De ce, bă?

- Are copertă faină. Mi-o pun în raft s-arate bine.

 - Da’ de când eşti tu, bă, colecţionar?

- Cine ştie, poate-o s-o citesc !

- Da, bine, lasă, nu acum.

- Hai, băi, să vedem măcar ce zice !

 - Hă, hă, hă, hă, uite, ăsta parcă-i Cosmin, prostu’ ăla de …

 

 Rina : – Sunteţi tare, doamna profesoară !  De dăm lucrare din prima oră…

Profa : – Nu te mai juca în oră, jocurile electronice sunt pentru puşti !

 

- Hai, bă, asta nu mai începe o dată ?

- Cred că scoate nişte perle…

 - Da, mă, veritabile, din… Marea Moartă !

CAPITOLUL I : NIMENI NU ÎNŢELEGE…

Nimeni nu prea înţelege cum e să fii prof. Cum e să fii profă, nu prof. Să fii o femeie, nici frumoasă, nici urâtă, nici bătrână, nici tânără, nici avută, nici săracă, nici dezaxată, nici handicapată, nici… nici. Şi sunt profe care mai şi scriu. Ca, de exemplu, doamna profesoară Mamina de la „Unirea”, tot profă de română, o femeie excelentă, cum o caracterizează elevii. Copiii o iubesc. A scris câteva romane şi poezii. Despre elevi s-a mai scris. Şi Mihail Drumeş nu e singurul care şi-a făcut un renume din asta, şi Ion Minulescu are un roman despre elevi. Dar despre profi, despre viaţa lor de culise nu s-a amintit nimic, poate ceva: pe ici, pe colo, dar în treacăt. Deci scriu. Scriu pentru că scriu. Dacă nu-ţi convine, deschide televizorul, aşază cartea pe genunchi şi picur-o cu grăsime. Aşa ! Mâine deschide-o din nou, măcar să vezi…

- Ce-i cu asta, bă !? Mă seacă.

- Şi pe mine.

Rina: – De unde v-aţi cumpărat inelul, doamna profesoară? E fain !  (fragment din romanul în curs de apariţie)

Călătorie prin Elveţia învăţământului românesc…

Scrisoare pentru mai târziu sau pentru un acum prezenteizat în accepţia lui Kirkegaard :

“Domnule profesor,

 

Trebuie să recunosc….. m-aţi omorât cu excursia asta… mai ales că am recunoscut foarte multe locuri prin care am trecut în periplul meu de două săptămâni în Elveţia, când am fost la o prietenă, acum vreo… 6 ani. Ştiu că atunci nu mi-a convenit ritmul ei de vizită, în fiecare zi vedeam alt oraş, uneori chiar două… mâncam sandvişuri de la ea de acasă şi câte un măr… acum ştiu de ce. Încă îmi amintesc de Lugano, de Geneva, de Luzern, de lacurile Brienz, Maggiore, Leman… pe care le-am văzut în realitate, la fel vârful Jungfrau de … departe. Acum realizez cât de multe am putut vizita… în afară de vizite, cred că voi rămâne o imaginativă… îmi vizualizez perfect itinerariul, pot vedea toate locurile cu ochii minţii acum şi ştiu că voi scrie cândva şi despre Elveţia. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce sau în ce condiţii, dar… voi scrie.

 

Cartea la care lucrez acum, “Romanul profesorului profesionist” nu este deloc o carte didactică şi nici titlul acesta nu e nici definitoriu, nici definitiv dar… am la material…….. în special din partea elevilor pentru că noi, cu tipicurile noastre, mai mici sau mai mari suntem, în esenţă, aceiaşi. Misiunea noastră s-a schimbat însă, din una nobilă în alta… elevul rămânând la fel de ignobil sau poate, tocmai de aceea noi … mai toleranţi. Sunt de acord că sistemul nostru de învăţământ este unul speculativ, speculează “piaţa de profesori” ca să nască pepiniera de oameni docţi dar care să acţioneze automat, în favoarea elevului, deci ca nişte roboţi care trebuie să asculte ceea ce li se spune să facă… Speculaţia este şi la nivelul cunoştinţelor, aici jucătorul de ruletă, elevul, are cea mai mare abilitate în a-şi calcula toate riscurile dar, mai ales, posibilităţile prin care poate lua o notă bună care să anuleze toate jetoanele ghinioniste. Şi, din toată această surdă luptă nu câştigă  nici elevul, decat rezultate false, care nu ii pun in valoare competentele iar profesorul nu mai câştiga nimic, nici măcar reputaţie, fiindcă el este pionul acestui sistem şubred pe care alţii îl manipuleaza, alţii îl speculează… nu el. Şi ce îi va rămâne dascălului? “Numele pe o carte”, uneori nici atât fiindcă, potrivit lui Eminescu, se pare că şi acesta va fi şters, prin speculaţie, de numele altcuiva, nu slăvindu-te pe tine, ridicându-se pe el, iar dascălul va rămâne cu … “nemurirea”… Hehehehehehe. Daţi-mi voie să râd. Îmi pare rău dacă râsul meu seamănă mai mult cu râsul morţii rilkiene sau al morţii lui Baudelaire pe zâmbetul meu ca o grimasă dar, recunosc, am crezut în scopul nobil al acestei misiuni de dascăl.

 

Nu mai cred, sunt de părere însă că suntem doar rotiţe ale unei maşinaţiuni. Nici măcar propriii stăpâni nu ne mai suntem. Suntem stăpânii ideilor care ne stăpânesc. Şi nu cred că am spus eu asta, probabil a afirmat-o Goethe înainte… nu ştiu, dar e adevărat. Nu mai gândim noi, suntem gândiţi. Şi Arthur Rimbaud afirma asta prin 1869, “Je est un autre”, “Eu este un altul”…

 

Mă tem că peroraţia mea a depăşit cu mult limitele unui mesaj electronic.. Mă scuzaţi dacă m-am înflăcărat prea tare. Dar chiar îmi pare rău de tot ceea ce se întâmplă, de ideile noastre frumoase, de mărgăritarele aruncate…. ştiti dvs. cui Şi, cu toate astea, noi trebuie să suportăm totul, în această stupidă noţiune a “învăţăturii centrate pe elev”… dar pe       
profesor îl “centrează” cineva când îşi pierde centrul de greutate în mijlocul atâtor reguli stupide care îl determină să îşi piardă pământul de sub picioare. Nu cred. Pentru el nu există decât reguli, obligaţii şi atât. Drepturile toate le au acum ei, elevii. Şi dacă acesta e viitorul nostru de mâine… daţi-mi voie să mă cutremur. Cutremurul de sâmbătă de la 20.25 a fost nimic pe lângă ce resimt eu acum.

 

Îmi cer încă o dată scuze, sper să nu vă fi plictisit. Mă opresc aici. Iată la ce au condus nişte imagini frumoase… gândurile ar fi trebuit să fie la fel de frumoase, nu-i aşa…?

 

Cu prietenie, a dvs.,

Loredana Englisch ”

Eşti trendy, ce mai…

I knew
poezie [ Underground ]
pentru că e “trendy”…

- – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – -
de Loredana Elena Englisch [Lorelei37 ]

2009-03-27  |     | 

Ştiam că e
crazy… de unde naiba a învăţat
să se exprime aşa
i-au ajuns în gât nădragii lui taică-său
care acum poartă suspensori
nu am înţeles de ce poemul ei este excepţional
e un tâmpit strivit cu creierul de perete
auzi, încă îşi scoate mâncarea din carii, întâi să o
miroase, apoi să o mănânce, ca pe un poem prost
asortat cu un curcan umed de plăcere
că e gătit
cine dracu’ citeşte toate balivernele astea
mâine iar nu o să am bani de iaurt
interesează oare, pe cineva, că vreau să beau o bere
în centru, că “grije” se scrie cu ă nu cu e,
că nu pot spune beră, cum nu pot spune draca, ci dracu’
ce naiba să mai cred?
a luat-o razna literatura,
printre câmpii extremişti care par azi
câmpii eleusine
o fi uitat Sancho Panza să îi atragă atenţia lui Don Quijote
că morile sunt totuşi, în vânt… că degeaba
se moţăie în cuvânt vreo libelulă cu dor de mesteacăn
- aş fi putut găsi ceva ca rimă la libelulă -
dar … soldaţii de plumb nu mă lasă
vai, obsesiile ei adolescentine o conduc spre sinucidere
vai, e un pic emo şi totuşi, poemul ei are deschidere
vai, ce bună e… pohezia… la fel de bună ca acel curcan
acum cred că şi tu eşti umed, citind-o.
Hmm. Senzaţii contabile ale contribuabililor versului
la rima mestecată de cotidian în băşica udului
când ea sau el au uitat să se pişe
în văzul lumii sau într-un… poem !

Cine naiba mai eşti şi tu, Montale…?

Insecta (2)
scenariu [ Teatru ]

cool

- – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – -
de Loredana Elena Englisch [Lorelei37 ]

2009-03-26  |     | 

Insecta (2)

Noi toţi suntem nişte insecte mici
spuse insecta 1 insectei 2 infestată deja
cu sângele scârbei din noi.
Noi toţi suntem aici să comentăm
avid de banca pe care tu stai
împinsă în neant ei vor urî
abstractul situaţiei la care rămâi tributar
tribun
ei iar vor fuma haşiş
mâine plouă cu bacşiş în buzunarele lor făcute
a fi goale
în pânza lor freatică făcută a fi moale
de gânduri eutanasiate de mucegaiul
vorbelor deşarte.
Îţi vor spune că scrii prost
nu se vor obosi să te comenteze, există
un Chioaru pentru asta, un Dan Suciu,
un confident al lui Iaru,
un prieten de pahar al lui Matei,
un afiliat de seară nocturnă al lui Mureşan
şi al paharului său de vin
nu te forţa
ei
nu te vor băga în seamă fiindcă insectele mor după o zi
vor aştepta să mori
eventual, te vor îmbălsăma printre nori
jucând pe o singură carte, un cip
pentru lumea cealaltă în arip
-i te vor … mânca în fulgi, în alb, în pene,
în blana ta toată vor geme
când sistematic îţi vei întoarce ceafa
ceafa ta dostoievskiană
peste puful de pe geană
şi atunci te vor iubi
te vor pune în insectarul dorinţelor lor
te vor amăgi cu încă o zi şi
te vor trimite la culcare
pe mâine, vor spune, când jgheabul va fi gol
de visele crispate de criză ale lui
Eugenio Montale…

Ei au curajul să o facă, noi l-am pierdut… voi însă, ce faceţi?!?

 

SCRISOARE CĂTRE LICEENI, STUDENŢI ŞI

OAMENII ADORMIŢI

 

“Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveţi o şansă. Noi am fost fericiţi că am descoperit Coca-cola şi bananele şi am crezut că, dacă noi citim, şi ei vor citi. Şi că toţi vom progresa şi tara o să aibă scăpare.Noi ne-am înşelat. Unii dintre noi au plecat de aici. Câştigă bani acolo şi tânjesc după orasul ăsta împuţit. Voi, însă, voi aveţi o şansă. Voi, aveţi şansa.ă gândiţi la furat. E calea cea mai simplă. Ştiu că aţi aflat că aşa te îmbogăţeşti. Dacă ai pământ sau dacă faci afaceri cu statul. Ştiti voi ceva despre tva şi cum ai putea să-l furi, dar nu vă e încă foarte clar. Nu ăsta e drumul. Cu cât se va fura mai mult, cu atât se va construi mai puţin, iar copiii copiilor noştri vor moşteni un imperiu de cenuşă. Sunteţi tineri şi totuşi habar n-aveţi ce înseamnă un Bucureşti /Braşov unde se circulă normal. Dacă voi habar n-aveţi şi dacă Ei continuă să fure, gândiţi-vă la copiii noştri. Nu e nicio şansă.Citiţi. Citiţi mult. Citiţi tot ce vă pică în mână. Nu-i mai ascultaţi doar pe profesori. Citiţi orice, fără discernământ. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, căutaţi-vă între voi. Vedeţi care citiţi aceleaşi lucruri şi înhăitaţi-vă. Numai în haita de oameni deştepţi o să reusiţi. Unul singur dintre voi va fi mâncat. Zece însă, s-ar putea să reuşiţi. Gândiţi-vă de pe acum să-i înlocuiţi. Timpul lor trebuie să se termine. Trebuie să-i dominaţi. Dar nu cu gândul că veţi fura mai mult ca ei. Asta e calea simplă care vă va sufoca moştenitorii. Ce-o să faceţi cu milioanele într-un oraş mort? Ce-o să cumpăraţi, cu banii grămezi? La ce-ţi foloseste un Lamborghini când n-ai o autostradă? De ce să ai o vilă într-un cartier sufocat de inundaţii?Nu vă duşmăniţi profesorii. Sunt oameni amărâţi, din ale căror drame puteţi învăţa. Îşi dau priceperea pe un salariu de nimic şi vă învaţă carte. Nu vă bateţi joc de ei. Au muncit, şi nu e vina lor că părinţii voştri s-au descurcat mai bine. N-aveţi niciun drept să-i dispreţuiţi. Nu le sunteţi superiori. Banii părinţilor voştri nu vă reprezintă. Vă reprezintă doar ceea ce puteţi scoate pe gură. Aveţi grijă ce scoateţi pe gură. Vremea pumnului şi a bodiguarzilor a trecut. O să călătoriţi, iar copiii francezi învaţă carte, englezii la fel. Vă confruntaţi cu o lume care acum e mai deschisă decât oricând. Hoţii de la putere nu sunt în stare să vă spună cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu vă pot spune care e influenţa lui Schopenhauer în “Sărmanul Dionis” şi nici de ce este Eminescu un romantic întârziat. Foarte puţini o să vă spună cine a pictat “Cina cea de taină” şi de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca să facă un mare film. Ei vor şti doar să vă înveţe să furaţi. Iar calea asta, mai devreme sau mai târziu, se va înfunda şi ne va asfixia copiii.ă mai luaţi după ziare. Nu dau doi bani pe generaţia voastră, nu vă daţi seama? Pentru ei, cu cât sunteţi mai proşti, cu atât le va fi mai uşor să vă vândă orice căcat. Iar căcatul pe care îl veţi cumpăra va fi obţinut de la proşti, plătiţi pe măsură. Adică prost. Eleva porno este un exemplu. Nu citiţi ziarele. Citiţi câteva, cele care vă informează. Nu marşaţi la orice promoţie. Fiţi mai selectivi.fumaţi iarbă şi nu vă daţi în cap cu alcool, cu orice preţ. O să le daţi apă la moară inculţilor şi hoţilor de la putere. Le va fi mai simplu să vă catalogheze drept o generaţie de distruşi, iar banii destinaţi salvării voastre, îi vor fura. E timp şi pentru iarbă, e timp şi pentru tequilla. Acum însă trebuie să învăţaţi, pentru că în curând nu va mai fi timp pentru asta, căci veţi intra în viaţă adânc de tot, şi e mai rău ca în junglă. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.alergaţi după bani cu orice preţ. Banii trebuie să vă fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie să fie cunoaşterea. Cu cât veţi şti mai multe, cu atât veţi fi mai înalţi. Orice carte citită, orice lecţie învăţată, se vor aşeza sub voi şi vă vor ridica deasupra celorlalţi. Veţi domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decât asta. Europa cumpără inteligenţa. România nu cumpără nimic pentru că hoţii nu construiesc, hoţii fură. Nu uitaţi că vă fură pe voi şi asta trebuie să se oprească. O să auziţi toată viaţa de Napoleon şi de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii voştri nu vor şti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.Sunteţi tineri. Nu vă gândiţi că sunteţi slabi. Puterea voastră stă în curăţenie. Sunteţi curaţi, n-au apucat să vă mânjească, dar dacă dintre voi nu se vor ridica luptătorii, o să vă împroaşte cu noroiul străzilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picătură de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie să schimbaţi asta. Care e calea? Să citiţi. Literatura universală o să vă înveţe să deosebiţi Binele de Rău. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toţi deosebesc Binele de Rău. Din prezentul amărâtei ăsteia de ţări nu puteţi învăţa Binele. Binele puteţi fi voi. Şi cu cât veţi fi mai mulţi buni, cu atât veţi sufoca răul. Nu e imposibil. Daţi scrisoarea asta mai departe. Deveniţi buni, mai buni, cei mai buni şi răspândiţi-vă precum lăcustele.invidiaţi pe oamenii cu bani. Nu vă faceţi modele din băieţii de bani gata, din băieţii de oraş. După treizeci şi nouă de ani le va rămâne doar o listă lungă de femei. Or, trofeele astea sunt trecătoare. Când îmbătrâneşti şi trofeul tău va fi o babă. După asta vine singurătatea. Voi aveţi şansa să lasaţi ceva în urma voastră. Banii nu sunt Calea. Priviţi unde ne-a adus setea de bani.ă resemnaţi, asta nu duce nicăieri. Capul plecat, sabia îl taie. Protestaţi, luptaţi, protestaţi! Cu scop, însă. Nu degeaba, că altfel se transformă în lătrat. Învăţa-ţi legile. Învăţaţi-vă drepturile. Atunci veţi şti când are cineva voie să vă legitimeze. Veţi şti cum să luptaţi, dacă veţi şti legile. Apoi o să vedeţi că legile sunt proaste. Şi veţi înţelege că trebuie să le schimbaţi. Pare greu şi cere timp. Dar, Doamne, voi aveţi timp şi pentru voi nimic nu e greu. Voi nu înţelegeţi că SUNTEŢI SCHIMBAREA? Dacă voi lăsaţi ţara asta pe mâna hoţilor, atunci, de-abia copiii voştri vor mai avea o şansă! Căci şansa vine o dată la o generaţie. Noi am pierdut. Câţiva dintre noi, şi nu suntem puţini, vă putem ajuta. Noi suntem Flămânzilă şi Setilă, dar voi sunteţi Harap-Alb. Alegeţi dintre voi pe adevăraţii lideri. Să-i alegeţi şi să nu-i invidiaţi. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar şi coşmarul. Vor fi salvatorii voştri, dar se vor pierde pe ei înşişi. Liderii trebuie să fie dintre voi. Şi trebuie să-i căutaţi de pe acum. Uitaţi-vă unii la alţii în fiecare zi şi căutaţi-vă căpitanii. Altfel, veţi pieri odată cu noi. Şi atunci, porţile libertăţii ne vor fi închise şi EI vor câştiga. Cine sunt ei? Ştiţi foarte bine. Îi vedeţi în ziare, în fiecare zi.Salvaţi-vă! Salvaţi-ne! Este singura cale! Lupta cunoaşterii!! Şi, când veţi fi câştigat lupta cunoaşterii, de-abia atunci veţi cunoaşte să luptaţi cu adevărat!!!ă amăgiţi cu prezentul…

Salvaţi-vă în viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceţi?”

  TU D O R   C H I R I L Ă

Dacă nu ştii, se filmează…

Desigur că mâine e o nouă zi în care te întrebi ce să faci, oare ce mănânci, cu ce te îmbraci, te-ai plictisit de pantalonii ăia, de bluza aia, de felia aia de pâine, de tot ce e un ”ăla” şi o “aia”, vrei cultură pe pâine, de aceea citeşti “Ultimele zile ale literaturii” de Alexandru Matei… cred ca ai înnebunit, mai bine ai scrie zilele tale, mai bine ai folosi literatura ta, fiindcă prea te-au intoxicat toţi cu ideile lor… mai bine ai fi tu însuţi sau….. mai bine ai tăcea. Ştii că ideile mari îţi vin doar atunci, doar când taci…

Aprind o candelă în cuget şi mă rog să fii acolo şi să îmi îndrumi paşii nesiguri pe rumena boltă roşie de fum… îmi place întrebarea din poezia lui Blaga, ”Lumina raiului” :  ”Oare lumina raiului/ nu vine de la lumina /din flăcările iadului?”  Nu ştiu dacă aşa este, dar ştiu că în noi coexistă oricum două naturi, una pură, divină, minunată, înaltă, care te ridică pe cele mai înalte culmi ale gândirii şi ale simţirii şi o alta care te coboară pe cele mai întunecate trepte ale infernului şi uneori primează una sau alta… nici nu ştiu dacă le poţi controla foarte bine… Cert este că natura ta este duală, ai fost cândva perfect şi tânjeşti interior după eventuala perfecţiune dar tendinţele apollinice şi dionisiace se îmbină atât de strâns în jurul axei tale fundamentale încât… lumina uită să ţi se mai reflecte în ochi… şi atunci o cauţi în altă parte… cauţi jumătatea de sferă în alţi ochi… O iubire care să te cuprindă şi să te definească aşa cum tu nu mai ştii să o faci… o iubire care să te împlinească până la sânge şi înapoi, în lumină… să îţi refacă drumul drept către ceva ce speri să atingi cât mai curând…

Hei, de ce îţi ţii palmele pe ochi? mai ai timp să plângi? eu nu mai am timp nici să respir. Cu fiecare nouă rază sper să se termine concurenţa cu mine însămi cât mai curând. Nu mai am nici vreme să visez, nici să scriu, nici să cânt… decât în baie… râzând…

I-am spus lui tanti Leana că mâine se dă carne pe gratis la supermarket, între 6 şi 7 dimineaţa. A zis că nici nu mai doarme. Se va duce la coadă de la 12 noaptea. Apoi va cumpăra o sticlă de vin care e mai scumpă decât cartofii şi slănina cumnatei şi i-o va duce lui Nelu. Trebuie să îşi găsească sticla de vin la nas când se trezeşte. Aşa e Nelu. Nu îi pasă lui de copii, de ceea ce le pune pe masă, important e că are programul lui zilnic, din care nu îl scoate nimeni : dimineaţa merge la serviciu, la 5.30, are muncă importantă, de şef de fermă, nu poate lipsi, trebuie să fie acolo când se deschide ferma să nu îl fure pârliţii lui de angajaţi, numai săptămâna trecută i-au dat foc la îngrăşământ. Mănâncă toată ziua cartofi prăjiţi şi bea bere. Asta, la serviciu. Apoi vine acasă şi se culcă. Dar când se trezeşte vrea sticla lui de vin, dacă nu o găseşte face urât, se ia de copii, trânteşte, pufneşte, sparge. Aşa că… trebuia să îi cumpere “pâinea cea de toate zilele” adică “sticla cea de toate zilele”, indiferent cât era de scumpă.  Of, Leano ce naiba s-a mai ales şi de capul tău!!! Puteai să te măriţi cu Izbăşoiu, băiat bun, inginer… Da, dar ăla te ţinea de proastă, la cratiţă şi poate ăşi alerga iepele prin curţi străine… Ce? nu-i tot un drac? că parcă lui Nelu nu îi face de mâncare? că o tot freacă ăsta la cap parcă e nebun. Ba vrea aia, ba ailaltă … nu ştiu ce să mai zic. Ea era bună doar de mâncare, spălat, călcat… şters borâturi din când în când, avea el grijă să le lase… Ei, în fine… noroc cu copiii. Foarte buni. Băiatul învăţa la Liceul de Informatică şi fata se angajase la Orange, operatoare sau aşa ceva… în fine, îi mărise salariul, făcuse ceva contracte şi o avansaseră ăia. Ce bine de ea ! acum se mutase cu prietenul ei. Da… numai ea, Leana a rămas de izbelişte. Ea şi cu ăsta micu’ ce îşi va lua şi el zborul în Italia, cât de curând. Acolo îl aşteaptă ea cu familia ei… ea e bogată, mai mare un pic decât el dar… ce contează? nici nu va trebui să îşi ia bacalaureatul, zicea că i-a găsit ceva acolo… Ei ! dar se împute treaba şi în Italia asta… gata cu căpătuiala şi pe acolo, intră carabinierii ăia între români ca în brânză, îi goneşte de peste tot… da’ au şi făcut multe prostii, să îi ia dracu’ ! Numai ea îi ştie pe toţi prietenii lui Nelu care s-au dus care încotro să lucreze prin construcţii, că majoritatea românilor asta fac acolo, muncesc cu ziua şi… degeaba. După trei luni s-au întors, le-au luat nişte bulendre copiilor, au băut toţi banii şi … au venit cu coada între picioare. La fel cum au plecat. Alţii s-au apucat de comerţ, vindeau cartuşe de Marlboro de aici, furate sau furau de acolo genţi, maieuri, chiloţi mai ieftini… sau cumpărau chinezării… şi le vindeau acolo pe doi lei adică pardon, euro. Dar în metrouri făceau tot ce ştiau ei mai bine: se îmbătau, cântau, chemau lăutarii ocazionali, rromi, tot români doar! şi încingeau nişte chefuri în metrouri, în autobuze… de parcă toată lumea era a lor. Unii puţeau îngrozitor. Cred că nu se spălaseră cu lunile ori poate locuiau în barăci… Hăcuiţi de peste tot… ei, dă-i încolo, că nu se căpătuiau. Dacă vrei să munceşti, poţi munci şi la noi, nu trebuie să fii sclavul altora… Oricum, dacă te duci prin alte părţi tot străin rămâi, toată viaţa, aşa că… dar no, acolo parcă te apreciază mai bine. Pe ăla care e om. Ăla care nu e, poate sta şi în cap şi-n coadă că tot degeaba… stă. În sfârşit. Nu mai dorm. La ce naiba să mai dorm? dacă au zis ăştia că dau carne mocca mâine oi merge şi eu… poate prind vreo două oase şi pentru Mişu, câinele din colţ. Săracu’ de el, nimeni nu are grijă să îi mai dea câte ceva… Ce dracu’, măi, Leano, ce naiba te-o ţinut lângă ăsta? uite-te la el cum doarme, nici nu se sinchiseşte de ale casei, de tine… e cu aceiaşi ciorapi de trei zile… dar să îşi ia ciorapi curaţi, doar nu l-oi încălţa tu ! şi aşa ieri mirosea a parfum. Cine ştie ce muiere ieftină i-o fi stat în poale sau sub… poale. “Pfui, Doamne, iartă-mă, că suntem în Postu’ Paştelui…!” îşi zise Leana scuipându-şi în sân. Ha, fată, ce te-o găsit şi pe tine gândurile negre acu’. Nu mai are rost. Ăla micu’ pleacă şi el într-un an şi apoi îl laşi că doar nu o să îi speli izmenele o viaţă întreagă. Şi aşa s-a stricat ieri maşina de spălat. Până iei alta trebuie să îţi sufleci mânecile şi să speli cu mâna… of of… ei, dar acum vine vara şi va fi mai simplu. Georgică e băiat bun, te ajută el, e mămos şi e ca o fată, învaţă bine, niciodată nu ai avut probleme cu el… Nu a venit decât o dată beat şi atunci l-ai pus în pat cu taică-su şi i-a fost aşa ruşine când s-a trezit că te-a evitat toată săptămâna, îi era ruşine şi să vină să mănânce… şi-a dat el seama că a greşit, sărăcuţul… L-ai mângâiat atunci dar i l-ai arătat pe taică-său care întâmplător sau nu era mangă atunci şi el şi l-ai întrebat dacă vrea să ajungă ca el. El, în neştiinţa beţiei lui, a zis “da” însă nu ştia ce spune… te-ai supărat şi l-ai aruncat lângă Nelu. No, asta sper că i-a fost de învăţătură. O, de câte ori l-a lăudat profesoara la şcoală şi te ruga doar pe tine să te duci, chiar dacă nu puteai tot timpul şi de vreo două ori s-a dus şi Nelu dar l-a făcut de râs pe bietul băiat fiindcă s-a dus beat la şcoală, s-a luat de dirigintă şi de un părinte al unui coleg… ah… ce viaţă ai avut şi tu, Leano… şi acum stai aici la coada asta la care nu e nimeni… pustiu… Uite şi la ăla, a venit să se pişe… lângă tine… de parcă nu avea unde. Nu te uita aşa insistent la el, să îl ia naiba, trage-ţi baticul pe ochi, aşa, fă-te că plângi, aşa, dacă nu, dă-l naibii în gând, nu îl băga în seamă, poate e beat… Da, e beat… vine spre tine. Auăleu ! ce te faci ? trebuie să fii tare.

“Leano, fa, Leano, ce dracu’ faci aici? iar ai adormit în coteţul de găini? iar te-ai îmbătat, fa, nebuno!!! trezeşte-te… hai, că e 5, trebuie să te duc acasă să îl pregăteşti pe băiat la şcoală… Fir-ai tu să fii… Te-am trimis să tai o găină şi tu…”

“Carne… pe gratis, între 6 şi 7… dimineaţa, acolo… am vrut să fiu prima, apoi a venit ăla… nu ştiu cine era, cred că era beat, poate m-a violat, nu ştiu…cine era? ăla…?”

“Erai tu, nebuno, tu erai, iar te-ai îmbătat ca o nenorocită, dacă nu ai fi mama copiilor ăstora te-aş lăsa dracu’ dar ce să fac? eu am ferma asta, vreau să vă ţin pe toţi şi tu faci pe nebuna… e a doua oară săptămâna asta ! Trebuie să te duc dracu’  la dezalcoolizare…nebuno! Fa, m-auzi?”

“Te-aud, te-aud, da’ spune, a început să se dea carnea aia?”

“Ce carne, nebuno?”

“Carnea… pe gratis… între 6 şi 7 dimineaţa… eu… am stat la coadă şi…”

“Nu se dă nicio carne gratis, nu ştiu ce e în mintea ta, lumea e în criză mondială şi ţie îţi dă cineva carnea pe gratis, că e prost…! eu nu iau şi nu dau nimic pe gratis şi tu … visezi! hai, hai să mergem acasă! pune mâna pe după gât… aşa… phui… ce puţi ! ce dracu’ ai băut?!”

“Măi, Nelu, eu beau de necaz, spune tu, mă, Nelu, tu mai ţii la mine? aşa, un pic măcar, spune-mi…! că eu ţi-am făcut copiii ăştia, Nelu, pe amândoi, uite, de aici au ieşit (arată de unde) şi tu nici nu te mai uiţi la mine acum…”

“La ce să mă uit, fă? nu vezi în ce hal eşti? halal mamă au copiii ăştia!”

“ Da, dar eu, Nelu, eu sufăr mult şi ţie şi nici lor… nu le pasă de mine… eu sunt bună ca roabă, atât…”

 

- Hai, femeie, ai adormit? stai la coadă? ce naiba faci? e şase ! a deschis magazinul ! intri sau…?

Leana îşi şterge ochii. Plânsese. Sau se gândise prea mult. Sau dormise cu gândul la Nelu. Sau adormise. Nici ea nu mai ştia. Era la cantina săracilor şi aştepta raţia lunară… Nelu o părăsise de mult… copiii îi erau care încotro… auzise că George al ei avea un copilaş dar nu voia să ştie de ea… se împlineau în vara asta 10 ani, 10 ani lungi, înrădăcinaţi în lumina aurie a cosiţelor ei împletite… zece ani în care a căutat să fie alt fel. E mai bătrână şi mai singură acum. De Ioana nu mai ştie nimic. Ajunsese prezentatoare la TV, o văzuse pe un canal de ştiri dar… nu mai vorbea nici ea cu mama ei… De Nelu auzise că se recăsătorise la un an după ce o lăsase în spital, când era să îşi taie venele… Hehehehehehe, râdea în sinea ei, se uita la TV, poate prea mult, auzise că asta, cu tăiatul venelor, era la modă, că era şi ea ca ăia, cum naiba îi cheamă? – EMO. Care se lăudau că li se urăşte cu viaţa şi vor să fie mai mult băgaţi în seamă… că simulează sinuciderea sau chiar o fac… fiindcă sunt foarte emotivi sau sensibili şi nimeni nu îi înţelege. Dracu’ să-i mai pieptene! Of, Leano, ce s-a ales de tine! tttttt. “

- Gata ? hei, gata?

- Sssst. Nu întrerupe. Dacă nu ştii, se filmează. Mâine e rândul tău.

IULIAN TĂNASE ŞI PLĂCEREA JOCULUI DE A SCRIE

- cronică de poezie -

 

 

Nu mare mi-a fost mirarea să constat că Iulian Tănase nu este doar un binecunoscut gazetar, redactor la „Academia Caţavencu” dar şi un împătimit de poezie, lectură şi, mai ales,  de scris. Acest poet scrie nu de dragul de a scrie, ci este un adevărat profesionist, chiar dacă poezia sa mai are unele scăpări de convenţionalitate.

Se dovedeşte încă o dată, dacă mai era necesar, că bărbaţii moldoveni sunt deştepţi. Se pare că zona de nord a ţării este încă o pepinieră de noi forţe şi talente pe măsură, ce pot oricând să devină geniale. Un astfel de exemplu este Iulian Tănase. Spun cu regret că nu i-am citit nici prima poezie „serioasă” pe care ar fi scris-o într-a douăsprezecea, „Nevroză de dreapta”, cu un titlu fulminant, nici volumul său de debut, „Îngerotica”, apărut în 1999.  A fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor în 2003 şi la Premiile Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, este membru al Fotopedia, pasionat fiind şi de fotografie.  Ceea ce mi-a mai scăpat este „Iubitafizica”, volum de poeme din 2002… şi „Abisa”, carte de proză, apărută în 2007….

Dar, să ne oprim la „Poeme pentru orice eventualitate”, volum publicat în 2000. Acest tom este suficient pentru a îi asigura lui Iulian Tănase un loc binemeritat printre poeţii actuali. Referinţele lui culturale poartă amprente livreşti de valoare, precum : Cortazar, Nabokov, Naum, Sabato, Flaubert… ceea ce ar spune câte ceva şi despre poezia sa, pe alocuri cu vagi tente romantice, suprarealiste dar, mai ales, tranzitive, lăsând imaginile să ia locul obiectelor ce alcătuiesc lumea imaginarului poetic.     

          Dacă ludicul ţine loc de familiarizare a cititorului cu registrele diferite şi formele diverse pe care le adoptă Iulian Tănase, atunci livrescul nu este deloc supărător ca referinţă pentru teme precum : viaţa, iubirea, timpul sau logica scrierii. Volumul „Poeme pentru orice eventualitate”, apărut la editura Crater în 2000 este împărţit în două, prima parte se intitulează, pur şi simplu, „Poeme”, iar a doua „Pentru orice eventualitate”. Moartea are, pentru poet, o altă semnificaţie, una normală, deloc terifiantă sau elucubrantă : „totul va fi la fel când vom muri/ oricine va supravieţui oricui”, în opoziţie cu „Timpul – el singur – ne va conduce pe ultimul drum/ şi apoi, împăcat, se va întoarce acasă.” (Când vom muri, p. 9). Relaţiile spaţiale sunt răsturnate, în raportul distanţă-apropiere sau în referinţa la intervale temporale: „seara să te sune viitoarea iubită/ de la celălalt capăt al lumii, situat pe strada ta”. (Într-o singură zi, pagina 10)

Poemele acestei prime părţi sunt ale unei singure lumi topită într-o voce unică, o repetabilitate a gesturilor convenţionale care pot salva poetul de el însuşi: „să vorbeşti, într-o singură zi, cu toţi oamenii de pe pământ/ câte un sfert de miime de secundă cu fiecare în parte/ iar seara, obosit, cu vocea topită alunecând/ (…)/să mergi spre casă pur şi simplu, tăcând.” Motivul oglinzilor este un alt motiv preferat de autor, fiind şi unul al identităţilor înşelătoare : „Nimeni nu ştie cine sunt/ nimeni nu ştie ce sunt”. Este în acest poem intitulat ca primul vers citat aici o împăcare cu sine însuşi, o încercare de a trece neobservat printr-o existenţă a convenţiei sociale în care poetul doreşte să rămână el însuşi, identic cu sine : „Nimeni nu ştie cine sunt/ nimeni nu ştie ce sunt/ şi, poate, e mai bine aşa” (p.11).  În „Aşteptare” e vorba de o frumoasă întoarcere şi alternanţă a vârstelor adolescenţei (fete, băieţi) cu ale maturităţii (bărbaţi, femei). Relaţiile spaţio-temporale sunt şi aici răsturnate în favoarea unui prezent istoric : „fetele devenite femei/ (care plecaseră în oraş)/ s-au transformat în amintiri/ în ochii băieţilor deveniţi bărbaţi/ care încă le mai aşteaptă” (Aşteptare, p.13). În „Monumentul ecoului necunoscut” este o modificare a clişeului, „eroului” devenind aici „ecoului”, respectându-se chiar acelaşi număr de silabe! Metafora ca logopoeea este preferată de Iulian Tănase : „îşi trimitea gloanţele licenţiate în psihanaliză/ să stea de vorbă cu duşmanii” iar alternanţa cuvintelor-obiect în imagini succesive ale obiectelor şi ale cuvintelor aduce aminte de Cărtărescu : „Duşmanii li se confesau gloanţelor/ le povesteau copilăria zbuciumată (…)/ şi, la urmă, le mărturiseau că se căsătoriseră din dragoste…/ Gloanţele înţelegeau perfect/ despre ce vorbeau duşmanii aceia/ şi continuau să-i asculte.// În tot acest timp/ ecoul se purta ca un adevărat erou” (poezia citată, p.15).

Tema timpului se reia în mai multe poezii, alăturată unei candori a indeciziei şi  a lipsei fixării unui moment anume : „mi-a spus o vecină azi-dimineaţă în faţa blocului…/ mi-a spus vecina şi m-a rugat să-ţi transmit condoleanţe/ în cazul în care tu eşti…” În „Perspectivă” există o perspectivă a umanizării lui Dumnezeu, ca şi în poezia „Lazăr”, a coborârii divinului printre oameni, ca un referent deloc ambiguu însă mai comun prin referinţele noastre culturale, sportive, cotidiene. Pe aceeaşi temă a divinităţii stagnează într-o imagine culturală „Giulgiul din Torino” care nu face decât să fixeze o imagine dobândită ca expresie a unui giulgiu în care iubita se poate înconjura în numele iubirii, nu neapărat divine. „Imaculata creaţie” vine ca un corolar al poeziilor de acest gen însă care face notă discordantă prin însuşi subtitlul ei, „mitologie sud-americană” şi aici refrenul este un mijloc de creare şi de re-creare a femininului : „Tu la început erai albă toată/ aveai o paloare nobilă, de o aristocrată/ tu erai albă, de tot albă”. Este în această poezie şi un joc al formei, rima împerecheată alternând cu monorima şi aici divinul nu este deloc o imagine ideală, nici aflat într-o viziune idealizată, este coborât în terestru, uman, banal : „şi umbli noaptea în capot, prin rai/ (..) îţi faci concediul la mare – numai în Hawaii) – aici s-a strecurat un mic nonsens, deoarece la Hawaii nu e marea, e chiar … oceanul… Celelalte strofe desfid cromatic curcubeul din salba imaculatei concepţii de la începutul poemului. Există chiar o licenţă poetică ironică, la adresa lui Mefisto : Mefistofel , folosită pentru a se găsi rimă la „îngheţată caramel”. Motivele biblice se amestecă, imaculata concepţie se suprapune apoi peste trădarea lui Iisus de către Iuda şi, toate acestea supuse efectului rimei doar de dragul rimei cad, din nefericire, uneori, în ridicol: „Doar sânii tăi au rămas albi/ pentru că ei, singurii, au fost cuminţi/ şi nu s-au lăsat înşelaţi de zornăitul de arginţi – / la umbra bluzei tale, ei au visat la prinţi”.

În  „O limuzină intelectuală” iubita este comparată cu o limuzină: „tristeţea ta de limuzină era premium super-plus/ (…) toţi agenţii dragostei de pe Calea Victoriei/ voiau să-ţi ridice puţin permisul- până pe deasupra coapsei, până pe la şold/ să-ţi vadă mai bine caroseria catifelată, proaspăt epilată”. În „The poetry of your history” apare o frumoasă şi reuşită metaforă, prin insolitul şi graţia exprimării ei : „ Să scrii cea mai frumoasă poezie (…)/ să o dedici celei mai frumoase femei/ din toate timpurile verbului tău”. (p.36) Finalul răstoarnă aici convenţia imediată, Theodora, numele unei tinere fiind asociată Theodorei, împărăteasa Bizanţului. În aceeaşi prelungire a frumuseţii feminine se află şi poemul „Iubita-trofeu”, care „îşi poartă ochii de lumină/ Ca două mondede de aur/ cu faţa şi reversul de aceeaşi parte” (p.37). În „Patul de drept sau separarea paturilor în stat” există şi o interesantă descriere a masculinului : „tu, bărbatul meu/ burghez al inteligenţei/ proletar al sexului/ capitalist al iubirii/ marxist al geloziei/ democrat al raţiunii/ republican al ironiei”(p.40)

Din păcate, volumul de faţă, „Poeme pentru orice eventualitate” mai are şi unele momente de declin, cum este şi poezia „Un om inteligent nu trebuie să” (p. 43), care nu este una din poeziile reuşite fiindcă ludicul nu mai este acoperit de insolitare, discursul devine unul simplist, la fel ca în poezia „E periculos să”: „şi atunci, ai putea crede că nu mai este periculos/ să citeşti ziarele/ să iubeşti/ să trăieşti,/ ceea ce, desigur, e periculos” (p.44) Poemele îşi revin însă cu „Înălţimea noastră”, unde apare un interesant final, o revenire la acel limbaj poetic caracterizat de ludic, concreteţe, insolitare, suprapunere de planuri în relaţia eu-celălalt până la reconcilierea şi identificarea propriei identităţi. În „Windows 2000” cu subtitlul „poem recomandat de Microsoft România” apare o obsesie a obiectelor, a lucrurilor transformate în imagini: „Este adevărat, acest lucru – pentru că, orice s-ar spune, este un lucru – se întâmplă din ce în ce mai rar, odată cu emanciparea tehnicilor de fixare a ferestrelor” (p.47

În cea de-a doua parte a volumului, „Pentru orice eventualitate” apare aceeaşi dorinţă a regăsirii identităţii, atât în genealogia „Familiei Babel” cât şi în lacrimile iubitei care nu mai sunt lacrimi de crocodili ci crocodili sau în „Nepotrivire de caracter” unde el şi ea par să fie neidentificaţi şi neindividualizaţi în jocul iubirii. Aici trupul se dizolvă din lipsa de identitate a tuturor trupurilor care nu se iubesc doar în corporalitatea lor, ci în virtualitate. „ În plus, ei nu se întâlniseră niciodată” intră în relaţie cu „deşi se făcuse târziu” şi sfârşeşte prin suprapunerea corporalităţii propriului trup şi al fiinţei iubite: „şi palmele mele dormeau încă pe trupul tău”. (p.56) O altă ars poetica ar fi poemul „Vitraliu”: „Scria poezii peste tot:/ pe sticlă/ pe oglinzi/ pe cristalinul velin al ochilor/ pe luciul poros al apelor/ şi, ce era mai important – lucru curios/ pentru un poet prudent – nu se temea să lase urme./ Era, în felul său, un criminal onest/ mai ales că era singurul muritor/ care avea palmele netede, fără amprente/ precum oglinzile neprivite de nimeni/ în care se mai reflectă uneori/ lama pumnalului cu care obişnuia să scrie”… finalul acestui poem nu este tocmai insolit, este, dimpotrivă, unul previzibil, iar imaginea pumnalului este suficient de convenţională.

Poemele „Antitautologie”, „Inexistenţialism”, „Inumanism” poartă în sine amprente din poeziile unui Gellu Naum sau Nichita Stănescu, au final previzibil şi lipsit de insolitare. Experimental este şi poemul „Disparitzia”, un poem în proză, căruia îi urmează „Guvernul perfect”, cu o înlănţuire de ministere, de la Ministerul Destinului la Ministerul Sufletului şi încheind cu Ministerul Ministerelor. Poetica mai cunoaşte un declin cu poezia „Iubeşte !” acestea fiind ca şi poeme adăugate ulterior doar pentru a umple paginile, nu de aceeaşi calitate ca şi anterioarele. La fel şi „Dansând cu armele Nigredo”  sau „Newspoem”, poetul păstrând logopoeea ca un as din mânecă pentru a se salva de propria poezie în „The life of lie, the lie of life” sau în „Cântăreaţa cheală, cu cheia regală” iar volumul se încheie apoteotic cu poezia „Femeia în sine”, sub acest semn închizându-se şi mistica feminină sau convenţia feminităţii într-o lume deloc banală a poeziei.

                 O posibilă “descifrare” a stilului ziaristului-poet, a găsit-o Ioana Pârvulescu: “Cum de reuşeşte Iulian Tănase să-şi facă auzită vocea în lumea noastră atât de plină de poeţi, dar atât de lipsită de poezie? Poate pentru că nu e filolog, poate pentru că e pasionat de suprarealişti. Poate pentru că e prieten cu poezia optzecistă. Şi sigur pentru că, dincolo de afinităţi şi de ecouri, reuşeşte să rămână el însuşi în tot ceea ce scrie. Bucuria jocului, intertextualitatea şi boabele reconfortante de umor alcătuiesc partea vizibilă a poemelor sale, cu care cititorul stabileşte de la bun început raporturi de apropiere – te simţi imediat “acasă” în volumul de “Poeme pentru orice eventualitate”.         

    

RĂSPUNS LA UN TITLU TÂMPIT ŞI UN ESEU IMPERTINENT (SCRIS ÎN 12.05.2005,ORA 12.55, REITERAT AZI, 5.03.2009,H :22.30)

               M-am înţepat cu două ace în tâmplă, apoi am păşit înţepată în clasă. Departe de a fi ideală, imaginea mea se oglindea în pantofii-mi prăfuiţi de autoiluzionare. Intrată în sală, fiinţa mea se disipa în colţurile încăperii, pe sub bănci, printre bănci, în urechea lor, ca un „Neghiniţă” dorind să le afle gândurile, apoi aburea geamurile cu nori fumurii de parfumul vorbelor false… Credeam în ceea ce le spuneam pentru că, risipită în cele patru puncte cardinale ştiam că nu mai sunt eu, că alte mâini mă arată, o altă gură vorbeşte şi le surâde sau naşte o grimasă, încreţindu-le sau descreţindu-le frunţile. Dăruind din spatele vocii o idee, îi aşteptam ecoul în respiraţia sau privirile lor incandescente ce mă ardeau de vie. Ca o Jeanne d’Arc pe rug, mai aşteptam un lemn, să mă ardă sau să mă… stingă, dacă mai era necesar… vântul poate oricum stinge dintr-o suflare palida licărire de lumină… Torţa, însă, nu poate fi stinsă, ea arde veşnic… în inimă.

          Azi aveau chipurile străvezii, lumina lor îmi orbea oglinda ochilor. Îi vedeam dornici de noutate, de a le spune şi a auzi lucruri nespuse, nemaiîntâlnite, captivante… Căutam leacul acestei boli incurabile. Deseori, nopţile inventam posibile metode interactive, lecturi sub lupă, credeam… credeam în lupă şi în puterea soarelui din ea ce putea oricând să scoată la iveală orice pată, orice mic secret… Glasul mi se îneacă, obrajii devin roşii, tuşesc, caut o scuză între hârtiile pregătite de acasă, pe care oricum nu le pot respecta niciodată decât, eventual, ca pe o plută de gânduri care să mă scoată la suprafaţă. Deja e prea lungă fraza asta şi imaginea plutei în suspans ar putea părea o „mise en abîme”, dar nu este… şi îi privesc. Ei ştiu, ei observă tot, scrutează, analizează, penalizează, acordă bile albe sau negre ori roşii le sunt ochii de furie când îşi apără drepturile… ale lor, tu nu ai niciunul… doar piciorul drept pe care ai călcat peste pragul clasei la intrare, ca să-ţi meargă bine.

       Terorizant discurs. Feţe palide. Aşteptare. Chipurile lor nu zâmbesc. Grimase. Dezaprobări. Ochi întrebători, priviri înşelătoare cu gândurile aiurea. Te simţi ca la depanări-TV. „Nu, nu avem piesa cutare”… „Dar aş fi vrut s-o înlocuiesc cu…, să mă revizuiesc, schimbându-mă, nu la fel ca-n Caragiale, să las porţi deschise, să…” „Imaginea e defectă. La fel, sonorul. Placa de bază e arsă. Puteţi, eventual, să vizionaţi emisiuni cu clasa dvs. în alb-negru. Dacă vă interesează, avem difuzoare, ce pot fi ataşate separat… dar ar necesita mult timp reparaţiile, multe modificări de conţinut, de structură, de combinaţii şi permutări de ordinul sutelor… „Mai doriţi şi altceva? Eventual, vă oferim un alt televizor, este la mâna a doua dar are o imagine bună, e color, are diferenţe de nuanţă şi personalitate în dungi sau cu punctuleţe, are umor, o doză de nonşalanţă, emisiuni interesante, le puteţi viziona alternativ, succesiv, individual, vă oferim un comutator evaluator special… de evaluări sumative ne vom ocupa la sfârşit de an, când vom evalua şi pagubele… dacă ele vor fi de ordinul miliardelor, nu mai avem ce repara… rămân celule moarte, stupid ataşate noţiunii de ideal… Dacă aceste celule pot fi recuperate, numai o dendrită poate şti, ea este prelungirea unui neuron ideatic ce mai apare din când în când, pe scoarţa… terestră, atunci când scoarţa cerebrală are emisferele curentate. Întâmplător, celulei de rezistenţă în situaţii de criză i s-a spus „ideal”. Dar, pentru asta, nici ea, nici noi, ca depanatori, nici dvs., ca „ce veţi mai fi fiind” nu aveţi niciun drept să-i reţineţi pe ei, cei care vă privesc şi vă ascultă, ostatici. Nimeni nu are acest drept.

     Priviţi-i. Fiecare dintre ei poate fi oricând o celulă de rezistenţă, un neuron, o dendrită. Nu le luaţi acest drept, sunt liberi, sunt conştienţi de libertatea lor. ELIBERAŢI-I ! Măcar pentru ceea ce cred ei, pot şi trebuie să reprezinte acel „ideal” neîncorsetat, nesubjugat, neidolatrizat, nu fabulos, ci real, atât de real, încât poate chiar este unul adevărat !