Confirmarea prostiei romanesti … (5)

        Cum foarte bine a zis-o N. Djuvara, vestitul istoriograf si chiar Petre Ţuţea mai devreme, românii îşi merită prin excelenţă soarta.

            Nu ştiu printre popoare să fie alţii care abia să aştepte prima ocazie să te înşele, să te trădeze, să te fure la modul efectiv.

            Suntem o naţie de hoţi prin excelenţă. Furăm tot ce se poate, de la idei la obiecte. Ne furăm în continuare unii pe alţii, neţinând seama de locul în care o facem. O ţară civilizată ca Germania, de exemplu, poate singura dintre ţările Uniunii Europene ce s-a confruntat până acum cu două dificultăţi : integrarea DDR-ului în RFG şi ajutorul dat celorlalte ţări membre aflate în impas, Grecia şi Italia…

            România nici măcar nu se numără printre statele din care Germania vrea să obţină forţa de muncă, sunt doar foarte rare excepţii, Germania a ales : Bulgaria, Polonia, Ungaria.

            Neamul românesc este blestemat de locuitorii lui, majoritatea fiind nişte oameni mojici, infami, fără carte, pe jumătate analfabeţi deci, cu descendenţe ungare sau rome. Ei vin în Germania să înşele naivitatea oamenilor care au încredere în ei şi îi cred buni, oferindu-le de muncă în condiţiile în care alţii plâng să poată găsi un loc unde să muncească. Încetul cu încetul, nemţii se conving că nu există român care să nu păcălească orele de lucru, să nu prelungească inutil pauzele de masă, să îţi mai fure vreo 10 minute la fiecare oră pentru ţigară şi discuţii cu ceilalţi colegi, mai ales când nu e şeful prin preajmă, să mai alerge 10 minute din oră la maşină pentru a căuta o şurubelniţă ori un şurub rătăcite printre scule, să se mai prefacă doar că ar cere o explicaţie şefului ca să mai treacă minute bune pretinzând că ascultă ce i se spune, dar se încăpăţânează în prostia lui şi face tot cum îi place. Prostia lui îi spune că românul e în orice caz mai deştept ca oricine, şi decât neamţul şi decât japonezul dacă trebuie, îşi spune mereu sieşi că românul-maghiar, românul-neamţ sau românul-rom din România este buricul pământului, le ştie pe toate, se pricepe la orice şi că „a mai făcut aşa ceva”. Românul nu e atent la detaliu, nu îi place să lucreze corect. Fuşereşte treaba cât poate şi îţi creează doar la început impresia de lucru ordonat, dorind să te facă să crezi că el aşa va lucra şi în continuare. Îşi vede doar interesul însă şi profită cât poate de mult de slăbiciunile celui care îl ajută; vocea îi devine mieroasă, începe să se plângă că nu sunt condiţiile ca acasă: patul nu e prea bun, camera e prea strâmtă, nu e suficient de cald cât să poată apoi deschide geamurile în spaţiul încălzit la maximum „că şi aşa nu el plăteşte”, nu are suficient timp să facă eventual curat în locul în care munceşte ori locuieşte şi îi este mult prea greu să mai ducă şi gunoiul făcut de el însuşi. Vrea tot şi nu dă nimic în schimb. Se preface că te ascultă dar e un Dinu Păturică ce în gând are doar îmbogăţire rapidă cu orice mijloace, mai ales pe seama „fraierilor” pe care îi poate păcăli odată ce le-a câştigat încrederea.

            Cinstea a dispărut de foarte mult timp din România. I-au luat locul minciuna, furtul, înşelătoria, bătaia. Cinstea era apanajul şi calitatea oamenilor care au făcut ceva pentru România, care i-au apărat identitatea cu preţul sângelui lor, încercând să demonstreze, prin exemplul personal, că ei nu au decăzut moral, că, în ciuda greutăţilor materiale sau de orice fel, ei preferă să nu ia acadeaua şi s-o bage în buzunar doar pentru că vânzătorul nu îi observă, ci să plătească cei doi cenţi sau 10 cât costă, la casierie. Pur şi simplu. Pentru că e cinstit. Pentru că ei se respectă. Şi nu iau nimic din ceea ce nu le aparţine.

            À-propos de cinste, mă tem că ungurii ne-au depăşit. Cei din Ungaria, cei de la noi. Cei de la noi ne depăşesc în necinste, unitate prostească întru înfăptuirea relelor, ura împotriva românului care a obţinut ceva în viaţă ce maghiarul nu are : cinste. Ei nu cunosc această noţiune şi o vând uşor pe minciună şi înşelătorie, îţi iau numele, funcţia, lucrul în nume de râs, te terfelesc cât pot, beneficiind de tot ce le oferi şi îţi mai şi fură din bunuri. Ungurii din Ungaria fac la fel. Controlează tot, percep taxe. Sunt singurii care creează probleme la vamă. Tot trebuie plătit încă în forinţi. Dacă le dai euro, primeşti restul în forinţi, pe care oricum nu îi mai poţi folosi nicăieri.

            Revin la necinstea din România. Ungurii din România poartă în sânge neputinţa de a nu fi reuşit să ne fure şi Transilvania. Încearcă încă să o facă şi astăzi. Fără succes, însă. Poate nu pentru mult timp, fiindcă ar permite-o condiţiile, românii au vândut tot aurul din Roşia Montană, tot uraniul canadienilor şi ruşilor. Petrolul tot lor l-au vândut, gazul l-au dat ruşilor care înainte îl importau de la noi, şi câte şi mai câte minunate şi frumoase lucruri. Necinstite. Corupţie. Lászlo Tökes şi Marko Bela, doi Berlusconi ai problemelor româno-ungare, două nume care au vrut să valorifice, dacă s-ar fi putut, jumătate din ţară Ungariei, în interese personale, evident, de a-şi păstra puterea şi influenţa. Nu mă interesează pe cine îmi pun în cap cu ce spun. Am o prietenă care e unguroaică crescută în România. O am şi acum. Nu m-a uitat nici acum. Soţul ei este ungur din România. Un bărbat cinstit şi corect. De treabă. De milioane. Dar ei sunt excepţia care întăresc regula enunţată anterior. Auβname.

            Toţi ceilalţi sunt la fel ca românii, mai rău decât ţiganii, răi prin definiţie, te „sapă” cât de mult pot, te fură cu prima ocazie. Mai întâi se prefac că te cunosc şi se dau mari „prieteni”. Se folosesc apoi de acest nume ca să te fure. Cât pot de mult, cum spuneam. Îţi fură nevasta, prietena, iubita, ce ai mai bun în casă, îţi fură şi ceea ce nu au nevoie, doar să îţi demonstreze că o pot face când tu nu eşti atent, sunt corupţi până la sânge şi, aşa cum alţii au vândut ţara te miri cui, ar vinde-o şi pe mama lor dacă li s-ar cere. Totul din egoism. Ca să le fie LOR bine. Nu ţie. Nici nu cunosc acel cuvânt : „altruism”. Ce-i aia ? îl caută în dicţionar şi îl neagă. Nu. E prea greu pentru ei. „Cinste”. Ce-i asta ? Ţine loc de foame? Dacă nu, o negăm. Nu ne trebuie. A, e o calitate. Spirituală. Hehehehe. Ce ne interesează pe noi ? şi biserica fură. Atunci ? Ce ar mai fi ?

            „Respectul”. Aha. Parcă ni-l cerea cineva mai demult, la şcoală. Dar pe vremea aia ne scobeam în nas, butonam la mobil şi plezneam guma de mestecat ori linia de bancă. Aruncam avioane de hârtie prin clasă ori ghemotoace de hârtie, în capul colegilor. Făceam orice, doar ca să atragem atenţia. Ne prefăceam că ştim lecţia. Ridicam mâna când profesoara avea inspecţie şi spuneam ce ne trecea prin cap. Ori ne aşezam şi o înjuram. Apoi râdeam. Spuneam că ne-am înjurat colegul de bancă. Asta e noţiunea de respect pentru noi.

            A, nu e de ajuns explicaţia. Bine, merg mai departe. La muncă ne prefăceam că lucrăm. Începeam să ne plângem şefului : că nu avem asta, nu avem cealaltă. Îl convingeam să meargă după materiale fiindcă nouă ne era lene să căutăm prin ceea ce exista deja. Ne luam şi noi pauză din muncă. Cu cât pleca pentru mai mult timp şi nu era prin preajmă, cu atât mai bine ! Ne scriam orele conştiincios şi analfabet, adăugând cu generozitate şi ce nu făcusem în jumătatea de oră cât a fost el plecat, în pauza de masă ce se prelungea de la jumătate de oră la 50 de minute şi ne prefăceam mai des că nu putem face singuri ceva ca să-l obligăm pe şef să muncească lângă noi. Ne simţeam bine când puteam râde de el. Comentam cum arată, cum se poartă nevasta cu el. Noi ne credeam deştepţi. El nu era. Noi ştiam întotdeauna mai mult decât ar şti oricine, cu atât mai puţin şeful. Cel mai mult ne plăcea să nu ascultăm ce ni se spunea să facem, să acţionăm cum ne tăia capul, să dăm din umeri că nu ştim, să beştelim cât putem lucrul, fiindcă perfecţiunea nu era treaba noastră. Nici corectitudinea. Nici responsabilitatea. Pentru noi e totul un joc de copii. Noi ne prefacem că muncim, şeful se preface că ne dă banii. Culmea e că ni-i şi dădea ! Corectitudinea şi responsabilitatea erau „treburi de şef”. Ale lui, nu ale noastre. Noi ceream banii, şi pe ce nu făceam, mereu şi – dacă se putea – şi în avans. Era mai bine, că apoi îl lăsam pe şef baltă şi plecam când ne era lumea mai dragă şi când erau mai multe probleme de rezolvat. Înecatul la mal era specialitatea ţigănească a fiecăruia dintre noi. E suficient exemplul ? Asta însemna respectul pentru noi. Mai ales faţă de şef.

            Dacă nu ajunge, mai avem exemple. Dar nu pro, fiindcă noi toţi, unguri, români, ţigani – suntem rude cu „Gigi Contra” şi spunem cu plăcere „nu” când nu avem chef de muncă. Şi se petrece mai tot timpul. De ce am avea ? Timpul trece, banul curge oricum. Obligaţii ? ce-s alea ? Cinste ? respect ? Îhî. Drepturi, tată. Vrem drepturi. Fără obligaţii, fără răspundere, fără responsabilităţi. Tot ce ni se şi nu ni se cuvine. Tot. A, şi cămaşa de pe tine. Da. O vindem dacă nu ne e bună. Luăm măcar banii pe ea. Spune-ne unde o laşi să o furăm. Hehehehe.

            Confirmarea prostiei. Româneşti prin definiţie. Ungureşti sau ţigăneşti, prin traducere de convieţuire. Furăm vecinul, furăm capra, tăiem carnea, o vindem. Şi pielea vecinului. Ne simţim bine când ne umflăm în pene, în faţa celorlalţi. Ne luăm la bătaie. Des, cu spor. Să arătăm „cine e mai tare”, „cine suntem”. Doar aşa ne simţim bine. Când dăm cu pumnul şi când râdem de alţii. Mai ales de şef. E specialitatea noastră. Cireaşa de pe tortul românesc, îl otrăvim şi îl oferim tuturor. Cadou.

            Încă o dată, dacă mai era necesar, se confirmă. Românul-român, românul-ungur, românul-rom face tot ce poate să se facă de râs. Mai ales în faţa celorlalte naţii. Ce dacă el e român şi celălalt german sau japonez ori american ? îl fură. Să îl ţină celălalt minte. Pe faţă sau pe la spate, ca un laş. Fiindcă aşa  îi place.

            Ei bine, uită de tot ! Dar priveşte cu atenţie. În jur nu e nimeni în care să ai încredere. Nici măcar fratele tău. Ai grijă, toţi te vând. Şi-au vândut ţara, petrolul, bunurile, casele, mamele. De ce nu te-ar vinde şi pe tine ?!? Doar e român ! Românul este, prin definiţie, hoţ. Corupt, meschin, mojic, ipocrit. Românul-român, românul-ungur, românul-rom – un ipochimen. Fără identitate. Doar cu o carte de vizită proastă, pe care o lasă peste tot, semn al infracţiunilor comise. Şi te mai miră tot ce se spune despre România în afară ?!? E adevărat ! Iată, ţi se confirmă prostia românească, nesimţirea.

            Încă o dată şi încă o dată. Mi-e ruşine de toate cunoştinţele mele care se dau „prietenii” mei din România. De toţi cei care au profitat. Nu o să le ajungă mult. Nu vor avea parte de ceea ce au obţinut prin mojicia lor. Au un caracter josnic şi mârşav. Murdăresc tot ce ating. Mi-e scârbă de ei. Mi se face lehamite de exemplul lor. Dar îl dau de fiecare dată, oricui. Există, desigur şi excepţii. De aceea se numesc excepţii, că intră în altă categorie, nu în cea majoritară.

            Vreau să deschid ochii tuturor. Azi nu e 1 Aprilie şi nici mâine nu va fi şi nici când ar fi, nu vă lăsaţi păcăliţi. Toată lumea e bine să o ştie. Am şi exemple pozitive însă, din nefericire, ele sunt învăluite de cele amintite aici, ce sufocă ce e bun într-un cocon de mătase ce naşte viermi. Sunt viermi de mătase.

            Dar rămân tot viermi ! …

Germania cum nu o cunosti (4)

LAURA ŞI CEAŞCA DE CAFEA

 

Era bucuroasă să afle că el o iubea.

  Nicicând nu dorea să îl amăgească doar cu vorbe sau cu mângâieri false. Totuşi, era o mare artistă, ştia că, atunci când îi pregătea cafeaua de dimineaţă, el nu avea altă plăcere decât să soarbă cu nesaţ din ea, din a doua la fel, apoi pe Laura să o uite acolo, în mărgelele din lichidul maro închis… sau crem, dacă punea şi lapte. Georg bea întotdeauna cafeaua cu lapte.

 

  Da, se întâmpla uneori ca ea să uite. Atunci el devenea nervos, agitat… fără laptele care să  aline tăria cafelei. Laura îi aflase secretul. Ştia că în familia lui, din tată în fiu, din bunic în străbunic, din mamă în bunică şi mai departe, toată lumea bea foarte multă cafea. Laura nu ştia de ce. În familia ei se bea doar una pe zi şi una după-masa, nici vorbă de cafea seara. Laurei nu îi plăcea când se enerva. Îi spunea cuvinte urâte, şi el le credea, i le întorcea. Laura era sigură că de la cafea i se trage. Ea nu bea cafea seara, însă de când îi cunoscuse familia, de când toţi îşi făcuseră un obicei din a prepara lichidul negru seara, de atunci bea şi ea.

  Nu ştia ce îi plăcuse mai întâi la Georg. Poate îi plăcea că el avea grijă de cum arată, poate îi plăcea că nodul lui de cravată era întotdeauna perfect. Cămaşa impecabilă. Evident, era şi contribuţia ei. Ca scos din cutie îi plăcea să îl vadă mereu. Câtă silinţă îşi mai dădea ! se bucura, pe de altă parte, că îl cunoscuse pe Georg. Familia lui avea descendenţe în comunitatea de saşi stabilită în Braşov. Întâi îi cunoscuse bunicii, erau foarte cumsecade, o invitau mereu la cafea şi prăjitură. Apoi îi cunoscuse părinţii. Mama lui era foarte severă, iar tatăl lui era un om blând, cu vorba caldă, o fire de artist, căruia îi plăcea să deseneze, să picteze, îndeosebi păsări şi flori. Nu era prea vorbăreţ şi prin atitudinea lui de om împăciuitor şi înţelegător spunea multe. Totuşi, Georg se simţise dintotdeauna atras de severitatea mamei. Probabil era o disciplină pe care doar aşa şi-o putea închipui respectată. Dacă crede şi face tot ce mama lui îi spune. Îşi făcuse cumva un scop din a o mulţumi , pe mama veşnic nemulţumită… din a dobândi măcar o vorbă de laudă pentru ceea ce făcea pentru ea sau pentru el, ca să fie remarcat de ea… Complexul lui Oedip, am spune. Asta dacă am vrea să fim răutăcioşi, pentru că nu se punea problema, desigur, ca Georg să fie atras sexual de mama lui. Nici în subconştient nu exista ideea, dar căuta cumva aceeaşi înţelegere şi aceeaşi duritate, exprimată sau nu consecvent în atitudinea de disciplină impusă de severitate, la soţia lui, Laura. Ei bine, Laura nu era aşa. Georg se înşela amarnic în privinţa ei. Desigur, şi Laurei îi plăcea cafeaua şi parcă mereu îl invidia pe Georg când rămânea mai multe ore în apartamentul mamei lui de sub al lor şi povestea ore întregi la o cafea… Laura îşi imagina tot felul de prostii, cum că el ar rămâne acolo mult ca să… nu îndrăznea să pronunţe cuvintele dar se întreba cum, după moartea tatălui său, ei au fost de nedespărţit, el şi mama lui… Punea asta pe seama imaginaţiei ei bogate şi pe faptul că mama lui, rămasă singură, avea nevoie de un sprijin şi că îl găsise în el, în unicul ei fiu. Hmmm. Era cam greu de luptat cu astfel de prejudecăţi. Laura voia mai bine să nu se gândească la lumina ochilor ei. Asta devenise el între timp pentru ea.

  Ea căutase la început, sub o atitudine de răceală, să nu îi arate tot ce simte pentru el. Apoi observă că, fără să vrea, îi scăpau mai ales dimineaţa, în timp ce el îşi sorbea cafeaua, acele mângâieri, gesturi tandre de protecţie ce nu ştia de ce el i le trezea atât de pregnant în fiinţă, de parcă avea în faţă un copil, un copil mare, cu pielea fină, cu ochii mari albaştri, cu stângăcia unor gesturi şi obişnuinţe rele pe care ea voia să le domine, îşi dorea să îl protejeze, să îl înveţe sau să îl mângâie cu duioşie. Nu ştia de ce el îi trezise astfel de sentimente „materne”. Să i se fi transmis telepatic atitudinea mamei lui faţă de el din tinereţe ? asta să îl fi atras pe Georg la Laura ? că îi semăna cumva mamei ei ? Nu voi să se mai gândească. Era de ajuns pentru o zi. Uite cum i se scurg picăturile de cafea pe lângă buze, pe care el le şterge cu dosul palmei. Apoi se uită la ea şi râde, ştie că ei nu îi place când face gestul. Apoi îşi strânge pumnul mâinii drepte şi se şterge cu el la gură după ce termină de mâncat… Modul în care adună cu degetul umezit pe limbă firimiturile din farfurie…

            A mâncat tot. Se pregăteşte să meargă la muncă. Ea ar vrea să îl oprească, să îl strângă în braţe. Mereu îl îmbrăţişa ca pentru ultima oară, nu ştia de ce. Pur şi simplu. El pleca la muncă, era liniştit, apoi o suna mai târziu să îi povestească ce făcuse, să o întrebe dacă nu cumva voia să îşi facă drum pe acolo şi să îi aducă o cafea. O  c a f e a. Nu prea tare, dar amară, de o amăreală un pic îndulcită de lapte, care să îi pregătească restul zilei, care să îi rămână pe buze ca el să o savureze cu toate papilele gustative, să îi trimită senzaţia în creier şi de acolo să îi vină liniştea şi concentrarea de care are nevoie ca să imprime muncii o calitate deosebită… o  c a f e a. Nu voia neapărat să o vadă pe ea, nu îi spunea că îi era dor de ea, voia doar cafeaua. Dacă ea i-o aducea, era cu atât mai fericit; la urma urmei nu conta cine i-o aducea, conta cafeaua, cafeaua lui… cea dătătoare de linişte, de mulţumire sufletească, un mic extaz care să complimenteze o zi, oricât de grea ar fi… Ea îi ducea cafeaua. Se întorcea cu aceeaşi părere de rău că el dorea mai mult cafeaua decât pe ea la ora amiezii. După aceea pleca resemnată acasă. Îl aştepta. Când se întorcea de la muncă, primul lucru era : o cafea. Pare ciudat ? nu este. E ceea ce el îşi dorea cel mai mult, de parcă în momentul acela uita de ea, de ceea ce însemna pentru el, de cămaşa călcată ca din cutie, de costumul impecabil pregătit de ea, de pantofii lustruiţi în fiecare seară sau curăţaţi de mizeria pe care el o aducea. Era ofranda ei zilnică, să îl „lustruiască” din răsputeri, ca el să strălucească zi de zi alt fel, deşi el nu punea mare preţ pe osteneala ei. Dimpotrivă, uneori parcă uita câtă silinţă îşi dădea ea şi venea cu geaca sau costumul pătat ori murdar de praf ori de mai ştie ea ce… mereu spunea că aşa arată hainele oamenilor care muncesc, că nu poate fi decât o bună imagine pentru el şi că pe el îl interesa cel mai mult ce avea în cap, nu ce se întâmpla cu hainele lui…

            Ajunsese să invidieze într-un mod ciudat cafeaua. Modul în care el sorbea din ea, ca dintr-o cupă cu ambrozie, ca dintr-un lichid extatic. Al vieţii. Al morţii. Sau al amândurora.

            Veni apoi acea dimineaţă. A c e a dimineaţă. Cum se întâmplase, nici Laura nu mai ştia exact. Ea nu greşise cu nimic, zi de zi, după fatidica vineri dimineaţa, îşi repetă mental gesturile, ce îi spusese, modul în care îl îmbrăţişa, ca de obicei, înainte să se aşeze la masă, după ce luau micul dejun, ca ultima oară.

            Se trezise mai devreme. Era neliniştit. Laura nu îl mai văzuse aşa, dar bănuia că e din cauza cafelei, pe care nu o băuse încă. Se duse la baie. Se pieptănă. Era primul lucru pe care îl făcea în fiecare dimineaţă. Apoi se punea să cugete pe WC sau doar se punea în ecuaţie pentru noua zi. Apoi, dacă barba îi crescuse, se bărbierea. Ştia că Laurei îi plăcea obrazul fin, al pielii albe, ce contrasta frumos cu ochii lui albaştri. Apoi s-a îmbrăcat, cu greu, tot neliniştit (ceea ce nu făcea niciodată înainte de cafea), apoi se aşeză la masă. Era o masă frumoasă, cu tot ce trebuia pentru micul dejun, cu pâiniţele mici, pline de seminţe, moi, încălzite în cuptor, cu untul mereu bun ce putea fi întins oricum, îngheţat sau nu pe pâine, cu brânza de trei feluri : tip caşcaval cum îi plăcea lui, Emmentaler, apoi camembert pentru ea, apoi pastă de brânză proaspătă, salam şi şuncă pentru el… Masa părea mai bogată ca niciodată. El, ca nicicând, mâncă şi lăsă plăcerea cafelei la sfârşit. Laura parcă nu voia să remarce schimbarea de tabieturi. Sorbi din cafea… Laura invidie cafeaua din chiar acea clipă, în care o pregătise, înainte ca el să soarbă din ea în dimineaţa aceea…se sărutară, pasional, Laura voia să îi înlocuiască savoarea cafelei, se gândea mereu că măcar în dimineaţa aceasta el va uita de lichidul ce-i aducea extazul… sorbi cu nesaţ din buzele lui, încă o dată şi încă o dată… el părea ameţit de ce i se petrecea dar apoi a respins-o, delicat, apropiindu-şi buzele de ceaşca de cafea. Luă două, trei, patru, cinci înghiţituri. Se pregătea să se delecteze cu plăcerea conferită de cafeaua zilnică, dar… faţa i se înroşi dintr-odată, se înecă, tuşi, apoi şi tusea i se înecă, se făcu vânăt la faţă, încercă să spună ceva. Laura fugi în bucătărie după un pahar cu apă şi zahăr cum ştia că ar face bine în astfel de situaţii şi apoi el, căzut la pământ, până ca ea să îi dea să bea din paharul cu apă, suspină de câteva ori şi…trupul i se convulsionă, încercă să se agaţe de Laura, dar se prăbuşi pe parchet, fără vlagă. Laura nu ştiu ce să facă, îngrozită, începuse să îşi smulgă părul din cap. Mama lui, alarmată de ţipetele ei ajunse în faţa apartamentului, se sperie de imaginea lui Georg căzut la pământ, aruncă o privire mesei cu micul dejun şi cafelei răsturnată pe faţa de masă, de parcă întreaga ei viaţă era în acea ceaşcă răsturnată şi, pentru prima dată, o privi cu ură pe Laura. Ea părea că nu înţelege. Privirea mamei lui Georg era mai mult decât acuzatoare. Se aruncă spre ea, dar mâinile îi rămaseră în aer, faţa i se congestionă şi căzu lângă fiul ei, ca într-o ciudată îmbrăţişare. Ce era de făcut ?

 

„Cafeaua, doar ceaşca de cafea e de vină, ea mi-a răpit ce aveam mai scump, ea, cafeaua, cafeaua e de vină, cafeaua ca fea ua !!! CAFEAUA E DE VINĂĂĂĂĂ !” urla neîncetat Laura. Îşi pierdu minţile.

 

Da, cafeaua fusese de vină pentru viaţa ei.

    

 

(3) Povestea fetei batrane…

A fost odata ca niciodata o fata. Batrana. Atat de batrana – in gandire – incat nu mai stia nici tabla inmultirii. In schimb, avea dulapul plin…

De vise. De cartofi, de ciorapi nespalati (intr-o punga ascunsi bine in fundul sifonierului, de care isi amintea tarziu si ii spala repede, repede). De vise. De rochii, multe rochii, pe care le imbraca aleatoriu, in functie de vreme. La vreme roz, rochita roz. La vreme de ploaie, rochia gri tip sarafan peste camasa gri cu guler alb. La vreme de ninsoare, purta o caciula a bunicii peste palaria cu voaleta. La timpuri de restriste se imbraca clasic dar frumos, cu un costumas kaki cu danteluta galbena, cu bluza aceea cu volanase multe, pe alocuri cu dantela galbena rarita… La vremuri de criza… ooo ! la vremuri din astea grele, deci asa cam ca acum, Viola se imbraca foarte elegant, cu o rochie neagra lunga, pe linia corpului inca zvelt, la frumoasa ei varsta de 20 de ani… ori trei plus trei luni implinite, si cu un decolteu adanc, pana aproape de buric. Nu-i este teama ca i s-ar putea vedea parul de pe barba sau dintre sani, pe care il smulge dinainte, delicat, cu atentie sporita, cu penseta de sprancene. Rochia este foarte frumoasa, chiar asa, decoltata si fara maneci dar ea stie cum sa isi ascunda pielea flasca ori parul de la subsuori, sub o capa de nurca, da, capa e ca un bolero, pana aproape de brau. Mainile ei indemanatice au cusut repede doua false maneci din captuseala si le-au prins in “mos si baba”  ca nu cumva sa se desfaca…

Viola era inca zvelta. Si azi era vineri. Ce frumoasa s-a facut ! fiindca nu mai avea ruj, a taiat o sfecla si s-a frecat pe buze pana s-au facut de un frumos rosu vinetiu, pe care l-a imprastiat un pic si pe pometi. Apoi a incaltat tocurile din tinerete… monturile nu i-au dat pace si doar holul casei l-a parcurs pe tocuri, in fata usii schimband cu o alta pereche de pantofi, un pic sleampata – dar comozi la atingerea pielii fine de sarpe sarutandu-i calcaiele. Imbracata frumos, machiata, la ochi, de asemenea, cu un pic de funingine din hornul casei unde incalzea cu lemne (pentru economie !), Viola era foarte frumoasa, asa cum se spune in popor : “Din spate liceu, din fata – muzeu”… Dar asta o spun doar gurile rele. Gura ei invinetita parea o sarutare a mortii pe fata ei livida. Isi luase poseta cea mai scumpa, din Australia, (de cand vizitase continentul intr-un grup de single) si, desi mirosea a naftalina un pic, a luat din baie o sticluta de parfum cu pompita si a pulverizat pe toata suprafata gentii, de la distanta si, in interiorul ei, mai mult. Unghiile false fusesera lipite cu grija, dar nu cu gel, sa nu se mai dezlipeasca si sa fie dureroase cand ar fi crescut, ci folosi un lipici usor, care la un jet de apa foarte fierbinte se desfacea.

Viola pasi apoi usor spre iesire. Lua cheile din cuiul de dupa usa si incuie de doua ori. Se va plimba pe Republicii, apoi va cobora pana la Livada Postei pe Calea Muresenilor (azi nu va intra aici, fiindca doar miercurea sunt concerte gratuite…) si apoi va cobora pe langa Aro, prin fata cladirii Universitatii de Litere de pe Bulevardul Eroilor (titlu al unui roman celebru de acum… sau de mai inainte) ca sa ajunga la magazinul Star, unde va urca la etaj, in barul de pe colt, pentru a bea o cafea. E traseul ei obisnuit.

Dar azi era vineri. Vremuri de criza. Viola era in criza sentimentala. Anul trecut intrerupse o legatura cu un mai tanar cu doi ani domn, fiindca el i-ar fi replicat ca ea, Viola, nu este destul de pasionala in pat si ca nu are initiativa. Hmm! se gandi ea cand pasi apasat pe treptele magazinului. “Eu ! nu am initiativa ?! dar cine i-a sugerat lui Igor sa fie legat de pat cu salul meu cel mai scump ? Cine i-a adus bikinii cu pene sa se imbrace pentru a parea mai sexi ? eu, eu, eu !” Viola inghiti in sec, gandindu-se la nerecunostinta partenerului caruia ii daruise un an din viata. Un an, in care ar fi putut face atat de multe!… Amanase excursia din Grecia, fiindca se cunoscusera pe acel peron de autocare din gara. El a fost foarte sarmant cand a abordat-o, si-a tuguiat buzele, i-a sarutat mana, s-a aplecat ca un gentleman  si s-a prezentat : “Igor Novac ma numesc. Imi permiteti sa va invit la o cafea ?” Nu va uita Viola privirea aceea, cu ochii umezi, calzi, apoi salul si manusile din matase galbena ! Ah…! de aceea si-a cusut singura costumul kaki , de aceea, pentru el!  Manusile acelea galbene… salul galben… de matase ! Ooo, insa parfumul ! “Aigner” doar barbatii rafinati poarta. “Pentru un bun parfum, trebuie sa ai si atitudinea necesara”, cugeta ea adeseori. Pe Igor il iubise. Experimentase cu el imposibilul. Da, imposibilul !

Alese aceeasi masa si se aseza. Comanda, da, o cafea. “Imposibilul”, se gandi Viola, si zambi cand isi aminti de un anunt din ziar pe care chiar ea il alesese sa ii faca pe plac. El ii povestise de fanteziile lui sexuale si ea nu dadu inapoi. Daca in tineretea primilor 20 de ani nu incercase, o va face acum, la triplul varstei ! Nu ii pasa de nimic. Ii aratase anuntul lui Igor intr-o duminica dupa-masa. El ii vorbea mereu de “swing”, tot spunea ca e ceva modern, ca el, ca vaduv acum, se simtea foarte singur si foarte plictisit, fiindca avusese o bogata viata cu sotia lui, mergeau la baluri de societate,  la petreceri, invitati de prieteni ori pe care le dadeau la ei acasa, jucau carti (indeosebi poker pe dezbracate) si se amuzasera impreuna teribil. Infarctul sotiei, cauzat de sufocare (cureaua de la pantaloni din jurul gatului fusese prea stramt legata…) l-a mai potolit si acum isi traia linistit viata, pana cand a intalnit-o pe Viola…

Femeia aceasta cu fata ca de ceara, avea totusi ochii vii, de un frumos albastru intunecat, nu purta ochelari (avea lentile de contact!) si se tinea foarte mandra pe tocurile de 10 cm. Igor o adorase de la inceput. Linia fina a dresurilor, taietura din decolteu, pantofii de lac de un rosu aprins, la fel ca cel de pe buze – il vrajira si pur si simplu se duse spre ea. Nici nu ii trecea prin minte ca femeia i-ar fi acceptat invitatia. Dar se hotara sa incerce. A vazut ca nu era in zadar… femeia asta traise multe la viata ei, avusese multi barbati (ca fosta actrita la Teatrul de Comedie) dar numai pe unul, spunea ea, il iubise. Ca un facut, in ziua cand ei s-au despartit, el luase tramvaiul, pur si simplu se incapatanase si nu voise sa parcurga cei cativa pasi pana in parcare. Statia de tramvai ii fusese fatala. Un sofer beat intrase din plin in mijlocul tramvaiului, chiar la usa unde el astepta sa coboare. Impactul a fost puternic, capul i s-a lovit frontal de bara din metal, apoi in cadere, ceafa a nimerit intr-un colt de geam carat de un pasager. A murit pe loc ! 25 de ani ! 25 de ani plansese  si Viola dupa Raul Montriac. Ce artist celebru ! ce figura de vis ! orice rol i se potrivea de minune ! descendenta pe jumatate franceza avusese intotdeauna un rafinament aparte asupra formatiei lui profesionale… Dupa moartea lui, Viola parasi Bucurestiul, se muta in Brasov. Teatrul “Sica Alexandrescu” de aici i se parea serios si disciplinat, conform cu regulile ei, desi nu platea artistii foarte bine… ca peste tot… , nu era vina directorului, desigur.

Indirect, Viola il cunostea. Parintii fusesera bune cunostinte cu ai lui si se vizitau cand ei erau mici. Dar Viola nu se folosi de cunostinta aceasta niciodata, nici macar sa obtina un bilet la teatru in cadrul Festivalului de dramaturgie, niciodata. El deveni bun regizor, putea sa o distribuie in majoritatea pieselor, caci ea era o actrita buna, juca drama la fel de bine ca si comedia, dar nu se supara cand el nu o alegea.  In plus, el nu o recunoscuse niciodata. Copil fiind, directorul de acum fusese prea timid iar lumea in care el se invartea azi era una publica, prea straina de visele de acum ale Violei.

Igor nu se gandi nicio clipa ca femeia asta frumoasa ii va aminti atat de bine de sotia lui. De lumina ochilor lui… pe parcurs, afla de la Viola ca aveau cam aceleasi gusturi. Pedanti erau amandoi (ea cand voia era si neglijenta…), amandurora le placea muzica clasica, indeosebi Schubert, Mendehlsonn – lui si Beethoven, Chopin – ei. Plus Brahms, plus Mozart, plus Ceaikovski… o, Lacul lebedelor ! Viola era indragostita de balet ! Avusese multe invitatii inainte, de la prietene, si pe toate le onorase.

Igor era, in sfarsit, multumit, o iubea pe Viola. Ii canta deseori (avea o superba voce de bariton) din arii celebre. Incerca sa-i imite apoi pe marii tenori (cam fara succes, insa). Dar timbrul vocii lui era unul special. Cald, profund. O latura pe care cu drag o revela. Dar nu oricui. Parfumul fin de lavanda din parul inca bogat al Violei il ametea mereu. Si noaptea aceea… in seara aceea mancasera sushi de la Restaurantul Chinezesc si un “Zid chinezesc” la desert.  Apoi urcara pe Cetate. Au dansat. Se simteau ca pe acoperisul lumii. Nu va uita cum a condus-o pe Viola spre casa, in taxi, in sarutari (lucru neobisnuit de vazut la noi la o asemenea varsta, de aceea soferul tragea mereu cu ochiul in oglinda retrovizoare…) pana la ea, parca implorand-o sa nu intrerupa acea seara. Ea a ramas, el a plecat mai departe. Dupa doua ore, insa, l-a sunat. Plangea. Se simtea singura. El veni cu o sticla de vin, Pinot Noir din 2008, demisec, rosu. De un rosu sangeriu. Ca buzele Violei. Din care sorbi cu nesat intreaga noapte, chiar si in timp ce se dezbracau reciproc si ajunsera la sofaua larga din sufragerie. Viola avea mobila stil Chippendale cu o sofa comoda, langa care tronau doua fotolii, la fel de moi. Neglige-ul Violei si dresurile prinse in portjartier il innebunisera. Boxerii lui nu mai suportau greutatea de plumb dintre picioare. Ea trebuia eliberata. Mainile lor isi cautau trupurile, le alintau in mangaieri, cand tandre, cand ferme. Lumina de opal din camera, parul ei cazut pe umeri, dresurile odata indepartate si boxerii lui aruncati la un picior al fotoliului lasara loc unui frumos act de iubire. Mainile si picioarele se incolaceau in jurul celuilalt.  Capul ei se lasa pe spate de placere, iar corpul lui (cu putina burtica),  dar robust inca, se apleca deasupra ei, acoperindu-i cu sarutari intregul. Viola era in extaz, niciodata nu mai avu acest sentiment. Ochii lui se inflacarasera, aruncau sageti de foc pe trupul ei stralucitor acum, apoi dansul corpurilor lasa acea sageata a dorintei aruncata din arc drept in inima Violei, nu doar sub pantecele ei. O explozie de rachete colorate, vedea ea, cu viteza fulgerului, toate ii incununau parul alb… Inchise ochii. Era ea, Violeta, sotia lui ! ii deschise. Ba nu, era Viola ! Viola… !

Dupa ce ocupa masa de la fereastra, Viola nu se uita in jur, lua meniul si ramase pierduta in gandurile ei, asteptand comanda care veni repede. Apoi mai ceru un capuccino. Simti totusi niste ochi care o urmarisera de cand se asezase dar se hotara sa nu ridice privirea din meniu si sa nu le dea atentie, desi senzatia de ardere a urechilor era din ce in ce mai pregnanta.  La un moment dat, Viola se trezi ca mana ii este luata intr-un mod doar de ea cunoscut si ii este sarutata.

- Tu ? aici …?

- Da, draga mea, trebuie sa iti spun ca…

- Mi-ai spus deja. “Nu sunt pasionala, nu am initiativa in pat”. Astea au fost ultimele tale cuvinte. Mda. Ai ceva noutati ? se acri deodata vocea Violei.

- Viola, stii, noaptea aceea, ultima noastra noapte…! a fost prea mult pentru mine ! semeni atat de mult cu Violeta !

- Violeta ?!

- Da, fosta mea nevasta.

- A, asta era. Nu mi-ai povestit de ea niciodata, se imblanzi Viola.

- Nu, pentru ca… tu imi aminteai cel mai mult de ea.

- Si ai incercat sa ma uiti.

- Da.

- Cu Mihaela.

- Ea era doar o copila, stii doar. Nimic serios. Cand a vazut ca nu sunt batranul bogat si cu bani si-a luat repede talpasita.

-Aha. Tot pe internet ai cunoscut-o ? ca pe Simona ?

- Un fleac, Viola, stii doar. Amuzament. M-am distrat si eu. Profesorii au blog, barbatii insurati flirteaza pe net, ei, am facut si eu un pic de haz, atata tot. In pat nu am ajuns cu niciuna.

- De ce ? nu au avut destula initiativa ? Nu erau pasionale ?

Viola izbucni intr-un ras teatral. Igor se simti rusinat.

- Stiam ca vii deseori aici.

- Da, des. Dar niciodata vinerea. Nu stiu ce m-a apucat.

- Vezi ? ti-am lipsit. Ii cuprinse mainile intre ale lui, iar Viola si le retrase usor.

Veni chelnerul cu un capuccino pentru Viola. Viola ii zambi.

- Si dvs. ? ce serviti ? intreba el cu un ton sec.

- Un cognac si un Frape. Multumesc.

- Imediat, domnule ! (dar Igor stia ca “imediat” insemna “o jumatate de ora”)

Tonul dintre cei doi se imblanzi.

- Viola, eu voiam sa imi cer iertare si nu stiam cum sa fac.

- Si eu. Poate am fost prea nedreapta cu tine.

- Viola, ce vieti mai avem si noi, nu ? atat de indepartate si , totusi, atat de apropiate…

- Cred ca ai dreptate.

- Viola… (Igor scoase o cutiuta de catifea rosie din buzunar) daca ai sti de cand port cutiuta asta cu mine, mereu imi spun : “Doar-doar o voi intalni”.

- Si ai purtat-o pana acum !?

- Da. De cand ai plecat, sase luni, in fiecare zi si in fiecare vineri veneam aici.

- Atunci trebuie sa fie ceva important – se temu Viola sa rosteasca ultimele cuvinte.

Chelnerul sosi cu cele comandate. Un zambet rautacios ii strabatu chipul la vederea cutiutei buclucase. Intreba doar ofensator :

- Si dvs., doamna ? mai poftiti ceva de la bar ?

- Deocamdata nu, multumesc, raspunse Viola rece, observand ironia din tonul chelnerului, apoi i se adresa lui Igor :

- Cat de impertinenti sunt tinerii uneori ! Oh, Igor ! Lumea e rea.

Igor se ridica de pe scaun si se aseza in genunchi in fata Violei. Putin ii pasa ca barul se umpluse de lume si el putea parea ridicol.

- Viola, vrei sa fii sotia mea ?

Toate privirile se indreptasera spre masa Violei, de parca si ele, curioase, voiau sa afle raspunsul.

- Igor… se rusina, se emotiona si se inrosi pana in varful urechilor Viola, apoi continua cu o voce tremuranda … bine, dar ai spus ca… eu nu sunt…

- Viola, vrei sa fii sotia mea ? Esti a doua femeie din viata langa care as mai trai inca o data anii astia !

- Igor, ridica-te, te privesc oamenii, ii spuse aproape in soapta.

Cei din jur comentau deja rautacios iar cativa tineri rasera zeflemitor. Ca sa puna capat micului spectacol, Viola, ca intr-un rol al vietii ei, ii spuse apasat :

- Da, Igor, vreau !

Igor se ridica, ii saruta mainile, apoi obrajii. O saruta pasional pe buze. Cei din sala aplaudara. Igor ridica pumnii in aer in semn al victoriei…

 

La vreo trei ani de la eveniment, toata lumea putea zari pe strada, in fata teatrului, la ora inceperii spectacolului, o doamna foarte eleganta, cu o rochie lunga, neagra, o rochie foarte frumoasa, chiar si asa, decoltata pana aproape de brau, fara maneci, dar cu o blana de nurca, un pic mancata de molii, cu tocuri pe care abia mergea, ajutata de un baston cu maner din argint.  Era singura. Din spate parea o fata, dar batrana, cu aceleasi false maneci cusute de ea din captuseala, prinse intr-un “mos si o baba”, machiata poate… putin cam strident…

(2)Povestea Laurei, fata cuminte de pe Insula cu ploi

A fost odata ca niciodata o fata cuminte, silitoare, cu parinti asezati, cu familie destul de mare, cu o casa incapatoare.

A invatat, s-a educat, a scris, s-a indepartat. Nu, nu de scris. De constiinta neamului. Parasirea nu facea parte din natura fiintei Laurei.

Stia ca trebuia sa se pregateasca de calatorie. De aceea nu si-a luat foarte multe lucruri cu ea, in ideea ca pe insula unde pleca stia ca oamenii nu au poate nevoie de lucrurile ei, din moment ce au de toate acolo. Un geamantan micut, maro, cu o dunga de piele neagra, un buzunar incapator pentru toate amintirile i-au fost suficiente.

A ajuns intr-o buna zi, dupa o lunga calatorie, de joi, pana mai apoi, pe Insula cu ploi. Era o bucata de pamant suficient de mare, populata de oameni educati, care aruncau toate ambalajele Mc Donalds la cosul de gunoi special amenajat si nu pe strada sau de pe geamul masinii. Toti erau prietenosi. Ii dadeau binete oriunde, cu zambetul pe buze, de la soferul de autobuz pana la cei care lucrau la minister. Ura lumea asta la inceput ! era prea diferita de lumea ei zgomotoasa, de zilele si noptile animate de trecatori la orele cele mai tarzii ori la cele matinale. Oamenii insulei erau imbracati in costume si conduceau biciclete, aveau laptopuri in cafenele din care sorbeau in liniste, aveau oferte multe, lucruri abandonate pe strada insa inca utile, aveau autostrazi care traversau lumea dintr-un capat in altul, aveau intrerupatoare ascunse in pereti, televizoare si telefoane cu ecrane digitale.

Isi amintea ca cei din tara ei, mai ales cei in costume, incalecau seile din piele ale Mercedes-urilor, Maybach-urilor, Chrysler-urilor ori ale altor marci cu renume.

Laura fusese mereu modesta. Acasa tatal ei avea un Ford Mondeo din 1994 pe car apoi il vanduse. Cred ca nici nu concepea ca fiica lui sa conduca vreo masina. Ea era prea “delicata” pentru astfel de lucruri… sau prea aeriana. Pe Insula cu ploi, oamenii ii lasau pe copiii lor sa faca scoala de soferi de la 15-16 ani, ii invatau sa conduca masina tatalui ori motocicleta vecinului… dar ii indemnau sa aleaga utilitatea masinii, in dauna frumusetii vreunei Harley…

Locuitorii tarii ei erau frustrati dar fericiti. Altii erau prea lenesi sa munceasca. Majoritatea. Blocurile erau pline de certareti care ocupau patru locuri de parcare, dar nu dadeau un leu comunitatii pentru infrumusetarea ei ori a scarii blocului in care locuiau. Cata lumina binevoitoare le ocrotea crestetele ! cate vise le alinau gandurile ! Unii ramaneau asa, niste visatori. Altii se luptau cu morile de vant doar primavara. Vara erau in sesiune ori in concedii scump platite. Iarna stateau la caldura ori respirau frigul constrangerilor impuse de stat. Laura auzise ca pe Insula cu ploi nu era decat ceata, un pic de ploaie dar mai mult soare, ca nu existau decat doua anotimpuri, primavara si vara iar toamna era un fel de iarna mai blanda din tara ei. Doar ca insula nu cunoscuse niciodata zapada. Nici ploile abundente, desi i se spunea Insula cu ploi. Mai ales partea de nord era cetoasa si mai mereu innorata dar nu ploua tropical, cum citise ea ca era obisnuit pe astfel de insule.

Locuitorii insulei nu isi faceau griji iarna. Aveau alternative: puteau alege in schimbul gazului, uleiul sau lemnul ca si combustibil de incalzire, daca se facea cumva mai frig. Erau alternative mai practice si mai econome, chiar si pentru secolul 21. Ei nu se plangeau niciodata de frig. Vara, ei faceau concedii, dar scurte, si in locuri cunoscute, ori “probate” de cunoscuti, despre care se documentau riguros inainte, ca apoi sa astepte ofertele avantajoase ale zonei respective. Actionau in consecinta si uneori se intorceau si cu bani din concediu… ceea ce la oamenii din tara ei nu se intampla niciodata. Ei reveneau mereu fara bani sau stateau in concedii pana cand cheltuiau ultimul banut.

Laura aflase ca locuitorii Insulei cu ploi primeau si emigranti. Erau printre ei nemti din America, Spania, Canada… mai veneau mai ales turci, polonezi, apoi romani, italieni… Nemtii ii incurajau pe cei care plecasera prin America, Spania, Canada… sa ramana pe unde au petrecut fiindca ei deja erau peste 80 de milioane. Sa fi primit inca 25 inapoi se scufunda insula in ocean. Si asa, in partea dinspre turci, ea aproape a cazut in islamism. Trebuia sa se tina uneori de coasta ca sa nu alunece. Deci aveau si locuitorii insulei griji religioase ori teritoriale. Mai greu era ca nu aveau mare, nu aveau decat lacuri sau o singura iesire la mare, dar indepartata, deloc comoda pentru cineva care ar fi vrut sa isi petreaca un concediu comod si nu foarte departe de casa.

Laura era o fata cuminte si se lasa in voia sortii. Asa se face ca isi cunoscu printul pe Insula cu ploi, care veni dupa trei luni de cand nu mai plouase deloc pe insula, se intorcea dintr-o calatorie, din tara ei. Veni spre ea, cu bass-ul, asigurand un fundal melodiei ei sufletesti, cu o vibratie de nedescris, avea un vibrato care insenina orice firmament. Era un om vesel, parea ca nu are deloc griji, ca mai toti de pe insula, trecut prin viata, cu experienta acumulata din note muzicale si afacerea din familie, a bunicului, a tatalui, pe care o preluase el . Avea acel farmec al cautatorului de Graal intr-o lume cu civilizatie avansata. Graal-ul nu il gasise. Dar a gasit-o pe ea, pe Laura.

Au trecut mai bine de trei ani de cand Laura se stabilise pe insula. Ce s-a ales de ea, va intrebati, poate ? Si daca nu va intrebati, va spun. Laura, fata cuminte la inceput, a devenit o scorpie dupa casatoria cu printul din povestea Insulei. In fiecare zi, frustrarilor ei i se mai adauga una, aceea a plecarii de langa parinti, din tara ei, pentru a locui pe insula. Spre deosebire de altii, care plecau din tara pentru bani sau doar pentru a se stabili pe Insula cu ploi, atat de ravnita, ea plecase dupa printul ei, ca in celelalte povesti de dragoste cunoscute, Laura isi urmase inima.

In primul an, ea planse si iar planse pana cand i se uscasera lacrimile de atata dor. Planse dupa prietenele ei, dupa job-ul pierdut, dupa barbatul pe care l-a iubit acolo, in tara ei si dupa orasul ei iubit, cel mai frumos din patria ei. In anii urmatori, devenise o lupta permanenta cu locuitorii insulei, faptul de a prezenta in lumina pozitiva ce se petrecea in tara ei de bastina. Incerca din rasputeri sa contrazica lumea, oriunde se ducea, mai ales pe cea de la curtea printului, care isi facuse o falsa si proasta reprezentare asupra locuitorilor si pamantului drag mioritic pe care Laura calcase 30 de ani. Ca intotdeauna, ii lua tarii apararea. Dar televizoarele de pe Insula cu ploi aratau emisiuni in care oameni murdari cautau sa manance sau sa se acopere cu ceva luat din muntii de gunoi de la marginea orasului, aratau copii bolnavi, spitale neingrijite, caini abandonati pe strada, cai batuti, caini si copii batjocoriti de trecatori… aratau o tara saraca ori care se repeta in idei.

Apoi Laura, fata cuminte obosi sa se mai lupte. Isi amintea de o emisiune la televizor, cea pe care o vazusera toate rudele sotului ei, de care Laura era tare mandra.  Se comenta M. Cartarescu si romanul “Travesti”, in care moderatoarea nu vedea decat povestea clasica a travestitului a carui mama l-ar fi determinat sa aleaga acest drum cumva subconstient, el voind sa semene cu mama lui, din moment ce tatal nu ii dadea un exemplu foarte bun. Povestea clasica a vanatorului vanat ori a celui care poarta vina parintilor de a fi devenit astfel.  Moderatoarea a fost contrazisa de alte doua voci, o directoare a unei case de editura din Berlin si de o studenta la Litere din Köln. Alaturi de ele mai era o a treia voce, a unui filosof contemporan german. Cele doua femei povestisera aventura lor la o prima lectura a cartii, declarata de ele insuficienta si au cazut unanim de acord ca merita o atentie deosebita, in special, in privinta stilului, deoarece episoadele cartii, aparent fara legatura, aveau totusi o legatura intrinseca, de aceea, spuneau ele, era necesara relectura unor pasaje pentru a se intelege legaturile invizibile dintre episoadele narate. Gaseau personajul nu unul simplu caracterizat, ci extrem de complex la nivel psihologic si al traumei prin care trecea, trauma resimtita pana la nivel oniric. Romantismul declarat de moderatoare nu era unul simplist, dimpotriva, era foarte rafinat, spuneau cele doua femei, iar intriga era una complicata, mult peste limitele clasice de acceptare a povestii unui travestit. Discutia i s-a parut Laurei mai mult decat interesanta. Palpitanta. Studenta la litere isi facuse chiar insemnari, notite in carte, spunand ca stilul scriitorului roman nu e deloc facil, este unul absolut original, chiar daca el grefeaza povestea unui travestit, ca ea a fost nevoita sa intoarca mereu paginile, ori inapoi ori inainte, pentru a face legatura dintre evenimentele relatate. A considerat aceasta un plus al romanului. Filosoful de la Catedra de filosofie din Köln, si el, viza cu precadere partea psihanalitica si filosofica a personajului, in care recunostea unele tipare, dar accentua originalitatea daramarii oricaror preconceptii legate de travestit, in infatisarea lui umana, ascunsa, duioasa, profunda, mentionand ca este un roman zdrobitor sub aspectul metafizicii personajului, a viselor, a traumelor pe care el le petrece in paralel cu viata realitatii care musca din el ca dintr-o carne vie. Criticul filosof gasea aici centrul de greutate al romanului, o parte deloc teoretizanta, reusind sa scoata din resorturile intime ale personajului cea mai profunda gandire si filosofie de viata. Se punea problema primirii unui premiu, de aceea romanul lui Cartarescu a fost prezentat pe langa alte doua romane, unul al unei scriitoare contemporane germane, dar nu Herta Müller, altul al unui scriitor turc de limba germana…  Fata cuminte devora discutia. In comparatie cu celelalte doua romane, despre care se vorbise doar 5-6 minute, discutia, exegeza asupra romanului scriitorului roman acaparase majoritatea polemicii. La final nu au putut nici ei explica de ce autorul romanului “Travesti” nu este mai cunoscut in afara si de ce nu i se putuse acorda Marele Premiu in cadrul Festivalului de Carte de la Berlin.

Mda… literatura era iubirea fetei cuminti. Prima. A doua era el, cel lasat parasit, cu lacrimi in ochi, in tara ei, a treia era Printul. Laura, fata cuminte, nu se laudase niciodata, ca altii, din tara ei, cu aventuri neavute, despre care au mai si publicat in romane, nici cu barbati celebri care sa fi trecut prin patul ei, pentru ca apoi acestia sa ii favorizeze pozitii de varf in vreo catedra universitara. Hehehehehehehehe. Nu, fata cuminte, Laura avusese experienta ei, sarac sexuala, e drept, dar buna, romantica, senina, cu experienta primului sarut dat din dragoste, cu frica rapirii, cu visele freudiene, cu mangaierile tandre si promisiunile – niciodata implinite pana acum… de casatorie.

Frumosul ei Print ! Nu stia nimic din toate acestea. Nici nu o intreba de primul sarut. O saruta intruna, ca sa-l uite. Era plin de iubire si o dorea mereu. Ea invatase sa il provoace si sa il atraga in diverse jocuri, uneori se imbraca intr-un halat alb, isi lua un sort peste el si se prefacea ca nu il cunoaste. Faceau cunostinta, apoi el trebuia sa o alerge pana in bucataria de la parter, unde sarutarile si mangaierile nu mai conteneau. Fata scapa mereu mangaierilor lui si fugea in incaperile de la etaj. Ajungea si in camera de lucru a printului, strajuita de un imens birou, si doua fotolii asezate in fata lui. Draperiile nu erau trase. Semiintunericul si sarutarile lui furate cand ea se afla cu spatele la el, cu pretextul cautarii unor hartii, o ameteau. Laura devenise altcineva. Nu mai era fata cuminte, nu mai era slujnica in halat. Era doar o femeie plina de dorinta. Printul se aseza intr-unul din fotolii, privind-o mereu. Ea se apleca peste birou sa prinda speteaza fotoliului. Il trase usor spre ea si incepu sa danseze apoi, in fata lui, dupa o melodie auzita numai de ea. Picioarele cu dresuri fine prinse in cleme se asezau alternativ pe fotoliul lui. Tocurile le dadeau o frumoasa poza. Penumbra lasa totusi expresia vie a ochilor neatinsa. Pe tot parcursul dansului, contactul vizual nu a fost slabit. Acum printul era cel fermecat. Nu a putut ramane prea mult spectator, voia sa fie parte din spectacol, alaturi de sotia lui, de Laura, femeia iubita. Il provoca atitudinea ei de femeie fatala pe care nu o cunoscuse decat dupa casatorie. In acea seara, in semiobscurul camerei de lucru, cazu in genunchi in fata ei, cand picioarele Laurei cuprinsera manerele fotoliului. Se apleca, o saruta. Ea se infiora si cazu usor pe spate. El ii spuse apoi: “Draga mea, vreau un bebe. Al nostru. Frumos. Fructul iubirii noastre ! Vreau… vreau…” si vorbele i se pierdusera in sarutari pe trupul ei. Suspinand, Laura i-a cuprins capul intre palme, abia soptind : “Da, printul meu, la fel imi doresc si eu !”

Love, love, love. Restul il stiti. Bla-bla-bla. Si asa a ramas Laura, fata cu minte acum, frustrata din cand in cand de dorul de tara ei, pe Insula cu ploi, pe care incepuse sa ploua din ce in ce mai rar.

Morala povestii   : “Nu asculta doua pareri odata. Pe una s-ar putea sa o crezi, fructificand-o, pe cealalta sa o uiti, trecand-o cu vederea ! “

Germania cum nu o cunosti (1)

Cum ajunsese aici isi descoperise un alt plans, un plans acid, sincer, menit sa zdruncine iluziile in care se scalda, o revenire la neant, la tot ceea ce nu isi insemna siesi. Era un mesaj pentru nicaieri, pentru niciunde.

 

Martora unei secunde ce accepta sclavia iubirii, sclavia timpului, sclavia pacatului. Abuzul de persoana. Traficul de influenta. Traficul de carne. Dar toate la scara intima, reduse la un numitor comun : 2. El – impasibil la durerile, nelinistile, framantarile ei. Tot ceea ce el vedea erau doar durerile lui, framantarile lui, gandurile lui. Unde era ea in ecuatia asta ? nicaieri. Sau, poate, in pat. Un ras strain si sarcastic se auzea de afara. Sa fie rasul lui ? Fatis, el nu rade de ea. Nu rade in fata ei. Se ascunde, hain de referential, in sine, in necomunicare. Si ea se enerveaza vazandu-l mut, necomunicativ, obscur. Este numai el si sunt doar gandurile l u i.

Dar gandurile ei ? Dar sabiile ce i-au sfasiat trupul si l-au aruncat strainilor, pe un drum ce nu il cunostea, fara istorie, fara identitate, fara nume ?

Germania i-a rapit fiinta. Tot ceea ce era ea cu adevarat si sentimentul apartenentei ei la specie. La rasa umana. I-a trezit cele mai urate sentimente, ingropate adanc in primitivitatea fiintei ei. Zambetul fals, conventionalitatea expresiei, masura unor lucruri pe care era obligata sa le accepte, legi pe care nu le cunostea, scrisori saptamanale primite prin posta cu ceea ce mai avea de achitat, cu ceea ce achitase si ceea ce urma sa mai plateasca… si asta in conditiile in care nu i se oferise decat apa de ploaie gratis… Mai era apoi o scrisoare de la primar ce o invita pe 12 iunie 2010 sa sarbatoreasca, printr-o plimbare pe vapor, pe Neckar, sa o cunoasca, un fel de modalitate de primire in sanul comunitatii a noilor membri…

 

Fratii peste fratii inchinate prin cluburi peste ani, cu maini stranse cu necunoscuti, pentru ca mai apoi sa fie constranse sa achite taxe, taxe, taxe. Pentru orice. Pentru ca respira aer de Germania, de exemplu. Acesta fusese singurul ei punct comun cu primarul. Scrisoarea statea la loc de cinste ori era deja ratacita undeva, printre multele ei hartii ce fac comunitatii “cinste”, faptului ca ii apartinea. Comunitatii, cartierului, regiunii, tarii…

 

Vedea ca prin ceata ziua sosirii, cand limba i se parea imposibila si parea ca nu o va invata niciodata. Dar literele s-au prins in hora si s-au agatat de talentul ei plasmatic si intuitiv al cunoasterii oricarei limbi. Spiritul lui Babel a mai adaugat o caramida la turnul stramb, inaltat spre nicaieri. Toti recunosteau in limba ei o necunoscuta a falsei accentuari si a ritmului, savoarea total absenta. Dar se abtineau sa comenteze, ii zambeau politicos sau fals, apoi o ocoleau. Privirile lor ii mai erau aruncate, in mod ciudat, ca ale spectatorilor intr-un muzeu, in fata vreunui exponat ciudat, apoi se limitau la cercul cunoscutilor lor, al familiei, al prietenului, al iubitului, al sotului ori sotiei, al copilului.

 

Mai erau apoi ei, ceilalti. Se apropiau de ea ca de o curiozitate. Ii sorbeau povestea cu ochii, cu buzele umezite in vin, cu privirea, cu povesti despre vizite in Romania, facute sau imaginate, pentru a da o contrareplica. Imagine la imagine.  Straduinta ei de a apara imaginea pozitiva a tarii. Poveste la poveste: “Am cunoscut Romania in urma cu cativa ani. Am fost invitat cu sotia la o familie careia ii tot trimiteam pachete din Germania si care ne-a primit cu bratele deschise. Am intalnit locuri frumoase, am vizitat Sibiu, Sighisoara, Brasov. Oamenii erau peste tot amabili, foarte primitori.” “In sfarsit, o imagine pozitiva”, isi spunea. A  venit apoi la ea un batranel, albit de vreme, sa o intrebe daca era din Ungaria, fiindca auzise el cum povestise ea acelui dirijor ceva de Budapesta. Povestise firul apartenentei ei si faptul ca bunica i se nascuse in Budapesta si ca acolo avusese (nu crede ca  el mai traia) bunica ei, un frate. Batranul cu par alb era nascut in Gyor. Venise de pe vremea comunismului in Germania, prin ’80, cand “Ausländerii” nu erau atat de multi si atat de suspect priviti, cand se acceptau dizidentii, ori asa-zisii dizidenti ; fusese suficienta o scrisoare in care se descriau conditiile de trai cu acele consecinte de rigoare. Erai privit compatimitor si ti se oferea o locuinta sociala. Aveai apoi dreptul de a-ti intregi ulterior familia si dreptul de a munci. Anii ’80.

 

Acum suntem in Europa. Ausländerii comunismului nu mai au “cautare”. Campul factorilor de influenta din domeniul compatimirii a luat sfarsit. Are si compasiunea limitele ei. Dupa ce le-ai depasit, trebuie sa platesti. Acum e democratie si in Romania, e un stat european. Nu mai ai scuza sa pleci, nu mai intereseaza pe nimeni ca azi e mai rau decat in comunism si ca o tara intreaga ar trebui sa ceara azil politic. Nu. Acum e egalitate. Democratica. Europeana. Ca cetatean european trebuie sa suporti rigorile legii, ale restrictiilor. Daca ai plecat din tara ta, inseamna mai intai ca esti un tradator, apoi ca inseli asteptarile celor care au crezut in tine ori ca trebuie sa stai la coada – asta daca ti-ar veni candva randul la vreun drept ! Mai mult ca sigur ai mult de asteptat. Foaaarteee muuuulllt. Si cand ti s-a urat cu asteptarea ,iti vine sa pleci. Unde sa te duci ? Inapoi nu te mai poti intoarce, ti se face rusine de compatrioti, care numai la auzul faptului ca esti in Germania , deja se subintelege ca o duci mai bine. Ca atare, toate parghiile se pun in miscare.

Cunostinte si supracunostinte, de care nici macar nu stiai, vin sa iti ceara ajutorul. Sa te incarce cu problemele lor, sa te invidieze ca ai facut pasul. “Ai facut bine ca ai plecat, la noi e catastrofa, e foarte rau”. De parca inainte nu era. De parca tu cu plecarea ta, ai fi adus dezastrul, ai fi starnit potopul. “E rau, e din ce in ce mai rau la noi”, auzi mereu, ca un ecou, ca o acuza ce atarna greu pe umerii tai de tradator de tara si de idealuri…

 

Ce i-a mai ramas ei de stiut ? dar de cunoscut ? sa numere zilele ? pana cand? in tara nu se mai intoarce. De rusine. In primul rand, ca a parasit-o. A abandonat-o cand ii era mai greu. A abandonat-o cu propria stiinta si cu propria nesabuinta. Si ii pare rau. Si ii e dor. Si plange in fiecare zi dupa coltul ei de rai, dupa fetzele cunoscute ce ii calcau pragul sa o intrebe ce mai face.

Aici nu ii calca nimeni pragul. Doar sotul ei. Ori poate postasul cand ii aduce vreo scrisoare cu valoare, semn ca mai are ceva de platit, sa simta in fiecare zi ca apartine noii comunitati. Cum !? se intristeaza ? de ce ? a primit o scrisoare xeroxata de la insusi primarul ! o invita pe vapor sa o cunoasca pe ea, nestiuta, nevazuta gradina cu flori din alta specie, poposita taman pe comunitatea lui. Cum!? nu e fericita ? de ce !? doar nu se astepta direct si dintr-odata la acei lauri ai recunoasterii ! recunoastere a ce ?

 

Este ca un aparat nou fara instructiuni de folosire. Daca le are, sunt in alta limba. Ei nu vor sa o foloseasca pana cand nu se exprima in limba lor, ca sa vada dupa aceea daca le este folositor sau nu. Daca ar fi fost inginer, ar mai fi avut o sansa. Chiar daca cei mai buni ingineri din Romania nu s-ar descurca imediat aici cu masinarii ce le-au vazut doar in poze… dar tot era mai bine daca ar fi fost inginer. Ceva practic. Nemtii nu au cunostinta de verzi si uscate, de lucruri abstracte. Decat in filosofie. De aceea au nascut cei mai mari filosofi. Fiindca ei nu puteau deveni ingineri, simplu. Nemtii recunosc si vad solutiile concrete, referintele directe, contactul nemijlocit cu realitatea. Sau mijlocit de ei,  de ceea ce a inventat un Bosch sau Daimler in domeniul tehnicii ori al masinilor…

 

Ei da, asta e Germania pe care o cunostea ea. Nu sta nimeni de-a moaca pe aici. Nu are cum. Toti cei care stau ilegal sunt descoperiti si trimisi imediat acasa. Cine se afla prin partea locului, sigur are rude plecate de vreo 15-30 de ani. Copiii rudelor se duc la scoala, asa se nasc integrarile, adoptiile. Multe adoptii turcesti. Urmeaza apoi adoptarea italiana, romana, ungureasca, poloneza, ruseasca, spaniola sau mexicana ori vietnameza sau chineza. Sau… nu mai stia nici ea de care…

 

Ii e dor de sine insasi. De ei doi. De coltul ei de rai. Aici vedea doar un iad, un iad de falsitate, de zambete false, politete furata la colt de strada, conversatii in magazine, de rutina, cu necunoscuti, care inchid brusc discutia cand simt ca nu esti de-a lor, o lume straina, straina, straina sau o lume nebuna, nebuna, nebuna !

 

Si mai nebuna era ea, care traia aici. O lume total straina de lumea ei. O lume care o sperie. O blocheaza. O gandeste.

 

O lume amara, ca luna amara a lui Pascal Brückner. Sau amaruie…

poezia de azi

Poezia cu pronume nu e buna

Poezia cu referinte la eu nu e buna

Poezia cu referinte explicite nu e buna

Poezia referentiala mai merge

poezia care-ti da de gandit mai merge

Cea cu injuraturi se accepta

Daca are si o parte erotica e foarte buna

daca pornografia ei iti recunoaste perversitatea gandirii

E o poezie voyeurista, dar e acceptata

Poezia pe care nu o intelegi tu insuti

dar o citesti altora

e geniala

iar poezia autorilor cu multe volume

in spate

e buna oricand, ca tot scriu ei degeaba

de aceea in zeci de volume

inca nu au gasit exprimarea originala,

Poezia cu rime nu se mai poarta.

poezia in culori e expresionista

poezia necuvintelor e respirata deja

poezia anagramata e suprarealista si postmoderna,

mai ales daca se insista pe grupuri de silabe

poezia semnelor tinde spre cea a trubadurilor

iar cuvintele simple, taioase

azi sunt poezie

injuraturile

sunt poezie folclorica

eufemismele sunt ironii

timpul in poezie este mereu actualitate, autenticitate

chiar cand nu e precizat

originalitatea consta in banal

in farmecul de a nu spune decat minciuni

minciuna e poezie

adevarul e poezie daca il stie

frumosul a devenit de mult urat

in poezie…

Totul se recupereaza de vremurile noastre

in poeme lungi ce nu povestesc nimic

in poeme in proza definite doar ca

o falsa eticheta

pentru poezii fara nume, fara forma, fara culoare

In concluzie, pentru poezia cu recunoastere mondiala

iti trebuie : un bun manager literar,

bani in punga sau pile editoriale,

daca sunt in afara e si mai bine,

iti trebuie doi colegi de pahar

si unul/ una de aventura,

eventual o fusta scurta a vreunei studente,

ca sa mai coloreze atmosfera,

o privire blonda cu sugestii inteligente,

iti trebuie o doza buna de vin, de recunoastere,

o prietenie cu doi-trei critici literari ,

cu primarul, cu presedintele de sindicat sau cu vreun presedinte al vreunui

institut literar ori de cultura,

si se rezolva orice cu un fost securist ;

asta e o poezie buna !

An dupa an… fara diacritice

An Nou. Un alt an. Si inca unul. Si cati or mai fi… nu stiu.

Stiu ca am mai abandonat un an in voia soartei, un an in care am ingropat sperante, bucurii, planuri neterminate, hartii mazgalite, compozitii returnate sau rasuflate, an in care nu am mai scris mai nimic, nici macar blog-uri expirate, an in care am impartasit bucurii si sperante cu cei dragi, cu cel de langa mine. A fost un an in care mi-am pus pirostriile, desi nu ma gandeam ca voi ajunge in postura asta vreodata. Un an plin de renuntari, de renuntari si iar de renuntari si amanari.

Un an de voie buna a trecut. Bun la toate, bun pentru toate, am plans, am ras, am stat la masa cu oameni mari, cu oameni mici, am impartasit tristetea si nebanuita aroganta a celor mici, m-am bucurat de prezenta celor mari care m-au si uitat. Un an de uitare, deci. De iertare. I-am iertat pe toti care mi-au fost dragi si nu imi mai sunt aproape, aproape ca sa ii pot vizita,  ca sa le pot simti prezenta in aer, in miros, in eter. Un an de nerevedere. Un an de abandonare. A sinelui, desigur. Abandonarea asta s-a produs de mult. Din 15 august 2008, de cand a murit tata. Nu dau vina pe el, se producea oricum, intr-un alt moment, poate. Dar, pentru mine, s-a produs atunci. In acel moment.

Casatoria. Un pas inapoi, un altul inainte, sau doi pasi inainte si unul inapoi, sincer, nu mai stiu pasii horei. Nici cum a inceput. Stiu doar ca adineauri am scris altfel despre casnicie si ca paragraful cu pricina s-a pierdut, fiindca nu am salvat ciorna asta. Ei, asa e si in viata, pierzi ocazii, oameni, cunostinte,  trec pe langa tine, si i-ai fi putut ajuta candva sau toate te-ar fi putut scoate, cumva , din mocirla in care te zbati, dar te-au abandonat. Pur si simplu, asa,  sau au uitat de tine. In momentul casniciei devii, fara sa vrei, dependent, apoi te gandesti daca dependenta trebuie revendicata de unul dintre soti, la un moment dat ori  este dintotdeauna. Stiu doar atat,  ca doare. Casnicia doare cand e vorba de legi tampite. Legi tampite adoptate de tara ta si care nu sunt valabile in tara in care esti. Legea tarii in care esti ce nu e valabila in tara ta. Si asa mai departe.

Abandonare. Doare. La fel de tare. Mai tare, parca. E o despartire de fiinta, de intimitatea fiintei tale, de o frumusete in care vrei sa te oglindesti ca intr-un al doilea eu , ca intr-o oglinda superioara si nu il mai gasesti, oglinda nu o vezi, ori pentru ca e aburita, ori pentru ca se ascunde privirii tale.

Scanare. Analizare. Iubire. Uitare. Am scanat tot ce am putut din anul trecut, m-am chinuit tare sa imi amintesc lucrurile bune, foarte putine, foarte putinul bine pe care candva, cumva l-am facut si eu, mirata de fapta mea. Cand e vorba doar de tine, de dorintele, nemultumirile sau de implinirile tale, viata nu mai e atat de interesanta. Era fascinanta cand te gandeai la ceilalti, cand traiai pentru bucuria succesului impartasit, pentru resemnarea esecului acceptat. Nu aveai cum sa nu te oglindesti in parerile altora. Acum , pur si simplu, nu mai conteaza. Nu te intereseaza parerea altora despre tine. E parerea ta despre tine si atat. Nu mai este deloc interesant. Ai vrea sa gasesti un anonim pe care sa il iubesti, sa ii daruiesti iubirea ta, iertarea, sa ii daruiesti eternitatea fiintei tale, sa iti fie ca o oglinda superioara in care sa te regasesti. Dar el , anonimul, nu exista. Este implantat in fiinta ta un cip care e programat sa greseasca. Fiindca este normal, fiindca este uman asa.

An Nou. Alta speranta incununeaza acum paginile goale ale anului nescrise, alt spor in implinirea unor lucruri marete sau minore, la retusarea planurilor vechi sau conceperea altora noi, la implinirea unor dorinte vechi sau construirea altora noi, in care sa crezi cu toata fiinta ta. Nu mai creezi de mult. Nu mai scrii. Lasi totul in voia unei soarte care oricum te-a uitat, te-a uitat, de cand nu mai socotesti anii in eternitate, ci in ani. Un An Nou in care iti doresti de toate : sanatate, bani, job nou, inspiratie vie, scrieri nenumarate, trairi, trairea unui vis care sa nu te abandoneze in viata. Dar cum “viata e vis”, se pare ca vei trai vrand-nevrand acest vis.

Reincarcare de baterii. Orice inceput e o reincarcare. De energia inceputului. De aceea e bine sa proiectezi vise optimiste, marete. Idei noi, indraznete. De aceea, adevarul e bine sa il spui cu voce tare, sa fii sincer, sa indraznesti sa vizitezi locuri pe care nu le-ai vazut niciodata, sa iti permiti placeri pe care nu le-ai gustat nicicand, sa iti permiti sa vezi lumea prin ochii unui calator indragostit de frumusetea ei,  de varietatea aceluiasi suflet oglindit in mii de popoare…

Ma abonez si eu la aceste energii. Le invoc sa ma binecuvanteze. Poate anul asta. Daca nu, le invoc acum. Pentru la anul. Imi doresc un an nou, fara diacritice…

Noe şi preajma de sunete – guest post dr. Dorin Frandeş (via Marius Cruceru)

Monumentalul artefact din lemn cunoscut sub denumirea de „Arca lui Noe” a fost, în principal un adăpost temporar, pentru acei oameni şi animale care au fost „selectate” de către Dumnezeu pentru a supravieţui potopului şi de a deveni strămoşii umanităţii şi regnului animal contemporan. Construirea ei este rezultatul primei delegări relatate pe care Creatorul o face omului în vederea realizării unei construcţii atât de importante ca dimensiune[1] d … Read More

via Marius Cruceru

No uite ca mai sunt si oameni fericiti ca viziteaza Romania !

Schon seit 10 Jahren reise ich nach Rumänien. Diese Reisen sind für mich immer wieder eine Insel im Alltag und jedes Jahr freue ich mich schon Monate vorher auf die Tour. Oft liege ich schon Wochen vor der Reise den ganzen Abend auf dem Teppich unseres Wohnzimmers vor der Rumänienkarte und plane die Route, rechne Kilometer aus und überlege wie viel Zeit ich für was benötige und schreibe alles säuberlich auf Zettel und Listen und ärgere mich, dass die mir zur Verfügung stehende Zeit viel zu kurz ist. In Rumänien gibt es so viel zu sehen und zu erleben! Nach ein paar Tagen telefoniere ich mit meinen Freunden aus der Rumänienszene, die mir ganz tolle Reisetipps geben und mir versichern, dass ich, wenn ich schon mal da bin auch noch unbedingt die Orte XY und erst recht Z ansehen müsste. Dazu werden mir dann per Mail Fotos geschickt und Reiseberichte empfohlen und ich wankelmütiges Weib komme so richtig ins Wanken und ändere meine Reisepläne und dann die Änderungen und auch noch einmal die Änderungen der Änderungen und am Ende fahre ich dann fast ohne Plan, aber mit vielen Ideen los. Anders in diesem Jahr! In diesem Jahr war meine Reise nach Rumänien etwas besonderes, denn irgendwann im Januar teilte mir mein Mann Thomas mit, dass er nun auch mal mit nach Rumänien fahren möchte. Ab dem Augenblick dieser Offenbarung lastete auf mir eine Riesenverantwortung, denn 1992 war unsere Familie schon einmal nach Rumänien gereist und diese Reise endete mit einer 14 Jahre währenden Rumänienallergie bei meinem Mann. Tja, so ist das mit Rumänien. Die einen werden süchtig (ICH)und die anderen allergisch (ER). Ich schrieb mir also auf die Fahnen meinem Thomas in unserem 3-wöchigen Urlaub nur das schönste und beste Rumäniens zu zeigen, ihn mit zu meinen liebsten Bekannten zu nehmen und dafür zu sorgen, dass er eine richtig schöne Zeit in meinem Lieblingsland hat. Also beriet ich mich besonders ausführlich mit meinen Freunden und arbeitete einen schönen Plan aus. Urlaubsreif und aufgeregt fieberte ich dem 22.09.2006 – unserem Abreisetag – entgegen, so wie ein verdurstender Wüstendurchquerer sich nach einer Oase sehnt!

De necrezut, dar tot în România se întâmplă… oare de ce mă mai mir ?!

Salariile Romgaz depasesc o jumatate de miliard de lei, relateaza Monitorul de Sibiu, care a publicat lista celor mai bine platiti angajati de la
Romgaz, Transgaz si Universitatea de stat Lucian Blaga.

In fiecare luna,Romgaz plateste 592.208 in contul celor mai bine platiti 30 de angajati,in conditiile in care indemnizatia de nastere pentru toti nou-nascutii
din Sibiu nu reprezinta nici macar 16% din aceasta cifra.

Potrivit sursei citate, la nivelul judetului Sibiu indemnizatia de
nastere, pentru toti copiii nascuti intr-o luna, reprezinta 92.000 de
lei, adica 15,5% din salariul primilor 30 de angajati Romgaz, iar
valoarea trusoului reprezinta 60.000 lei, adica 10% din valoarea
acelorasi salarii. Cel mai mare salariu este incasat de Elekes Maria -
32.630 lei/luna.

La Transgaz, cel mai mare salariu lunar este de 27.705 lei si intra in
contul lui Ioan Deac, director de directie in cadrul companiei.
O situatie similara se inregistreaza la Universitatea Lucian Blaga, unde
nu mai putin de 100 de profesori au salarii lunare care depasesc 10.000
de lei, la care se adauga inca 258 cu salarii intre 5.000 si 10.000 de
lei.

Rectorul Constantin Oprean are un salariu lunar de 33.353 lei si se
claseaza pe locul doi in topul salariatilor!!!!!!!!!!??????????

Top 10 salarii la Transgaz:
Deac Ioan 27.705 lei/luna
Pintican Iuga Liviu Traian 19.659 lei/luna
Chira Mircea 17630 lei/luna
Marin Dumitru 16.611 lei/luna
Rusu Ioan 16.394 lei/luna
Rosu Elena 15.627 lei/luna
Chetan Ioan 15.265 lei/luna
Florea Vasile Vladimir 15.077 lei/luna
Nica Ioan 15.062 lei/luna
Popovici Tache 14.925 lei/luna
JIGODII+COZI DE TOPOR +JEFUITORII POPORULUI=FACTURA de iarnă la GAZ!!!

Top 10 salarii la Universitatea Lucian Blaga

Muscalu Emanoil 36.921 lei/luna
Oprean Constantin 33.353 lei/luna
Bacaci Alexandru 31.167 lei/luna
Danciu Ioan 30.752 lei/luna
Novetschi Iulian 29.679 lei/luna
Les Ioan 28.264 lei/luna
Crisan Silviu 26.426 lei/luna
Dumitrescu Luigi Nicolae 25.355 lei/luna
Comaniciu Carmen 25.133 lei/luna
Popescu Dan 24.134 lei/luna

Top 30 salarii Romgaz :

1.Elekes Maria, 32.630 ron/luna

2.Radu Gheorghe , 28.131 ron/luna

3.Kramer Alpar, 22.032 ron/luna

4.Toth Francisc, 21.976 ron/luna

5. Antal Francisc, 21.976 ron/lun

6.Stancu Lucian Adrian, 21.976 ron/lun

7.Dobrescu Dumitru, 21.812 ron/luna

8.Moldovan Vasile, 20.999 ron/luna

9.Reti Ioan, 20.432 ron/luna

10.Ionescu Laurenttu Lucian, 19.276 ron/luna

11.Rotar Dumitru Gheorghe,18.983 ron/luna

12.Stefanescu Dan Paul, 18.552 ron/luna

13.Bodogae Horea Sorin, 18.502 ron/luna

14. Veza Marius Leonte,18.316 ron/luna

15.Lupu Mircea, 17.757 ron/luna

16. Cioban Cristian Augustin ,17.484 ron/luna

17.Cismaru Marin, 17.316 ron/luna

18.Ionascu Lucia, 17.305 ron/luna

19.Bordeu Viorica, 17.305 ron/luna

20.Gheorghiu Sorin, 17.301 ron/luna

21.Mares Adrian Alexandru, 17.138 ron/luna

22. Avram Pantelimon, 16.749 ron/luna

23.Matei Gheorghe, 16.564 ron/luna

24.Carstea Vasile, 16.564 ron/luna

25. Totan Costel , 16.564 ron/luna

26. Morariu Dan Nicolae, 16.348 ron/luna

27.Lapadatu Ovidiu Mihai, 16.199 ron/luna

28. Dimbean Gheorghe, 16.195 ron/luna

29.Caraivan Viorica, 16.195 ron/luna

30.Kovacs Tibor, 16.147 ron/luna

……………………………………….

SUTANA de LUX=d.g.!!

* Aproximativ 75.000 de euro a depozitat în conturi Mitropolitul
Laurentiu Streza, în cei 4 ani si jumãtate de când pãstoreste cu fricã
de Dumnezeu, Mitropolia Ardealului*

Anul trecut, ÎPS Laurențiu Streza a
obținut 267.255 lei, venituri cumulate din pozițiile ocupate ca Decan al Facultãții de Teologie “Andrei Șaguna”, Mitropolit al Ardealului si
profesor la Universitatea din Craiova*

Avere de Mitropolit

Conform Declarației de avere, înregistratã la Universitatea “Lucian
Blaga” în 31 martie 2010, ÎPS Laurențiu Streza a deschis, din anul 2006,
pânã în prezent depozite în euro, lei și dolari, ca orice om cu frica
lui Dumnezeu, dar mai ales a fluctuațiilor de curs valutar. Astfel,
depozitele sale în lei totalizeazã 134.291,67 lei, cele în dolari -
7026,51 dolari, iar în Euro – 31906, 39 lei. De asemenea, la data
depunerii Declarației de Avere pe contul de card, erau înregistrați la
25.352, 06 lei. Conversia în lei a acestor sume aratã cã în conturile
Mitropolitului Laurențiu Streza se regãsesc aproximativ 75.000 euro.
În același document, se aratã cã ÎPS Laurențiu Streza este posesorul
unui automobil achiziționat în 1979 și posedã, împreunã cu membri ai
familiei, un apartament. Acesta a fost achiziționat în 1984 și are o
valoarea impozabilã de 168.456, 34 lei. Ce nevoie sã ai de mașinã și
casã, din moment ce ambele îți sunt oferite de serviciul cãlduț?
De unde vin banii? Sunt venituri cumulate din cele trei funcții deținute de înaltul prelat: anul trecut, a câștigat 162.096 lei de la
Universitatea “Lucian Blaga”, unde este Decan al Facultãții de Teologie
“Andrei Șaguna”, 101.837 lei au reprezentat remunerația de la
Arhiepiscopia Sibiu, iar la 3322 lei s-a ridicat suma încasatã în urma
activitãții didactice de la Universitatea din Craiova. Contactat
telefonic, Mitropolitul Laurenþiu Streza nu a dorit sã comenteze sumele
pe care le-a câștigat în decursul anului trecut. “Nu am nimic de
comentat. E legal totul”, a spus ÎPS Laurențiu Streza, dupã care a
închis telefonul sec, demonstrându-și “manierele”.